,,Sunt prea mândru în sărăcia mea…” (M. Eminescu)

Viaţa lui Gheorghe Eminovici şi a soţiei sale Raluca, a fost o luptă continuă şi grea pentru asigurarea unui nivel de viaţă cât mai bună, familiei sale atât de numeroase, pentru a-şi putea susţine copiii la şcoli, pe care-i voia oameni învăţaţi şi cu un nivel ridicat de ocupaţie în societate. Aşa se explică viaţa agitată din prima perioadă a vieții, cu multe greutăţi materiale şi financiare şi cu multe procese, având ca scop sporirea averii familiei, care s-au soldat cu împliniri dar şi cu eşecuri.

Până la Revoluţia din 1989, s-a susţinut că familia Eminovici a avut, de cele mai multe ori, mari probleme materiale şi financiare, acreditându-se ideea că nu era o familie atât de înstărită şi nu făcea parte din „clasa exploatatoare”, aşa cum îi plăcea regimului să numească pe cei cu avere. Cercetătorii vieţii  lui Mihai Eminescu: George Călinescu, Augustin Z.N. Pop, I. D. Marin, dar şi alţi eminescologi, au lăsat să se înţeleagă că Gheorghe Eminovici a avut mari probleme financiare, ieşind cu greu la capăt din datorii, că i-a fost foarte greu să-şi achite, cea mai mare achiziţie a sa,  moşia de la Ipoteşti.

Lucrurile nu au stat chiar aşa, deşi, de multe ori, Gh. Eminovici, a avut multe probleme cu administrarea averii sale, uneori cu pierderi, dar pe ansamblu el a agonisit o avere destul de frumoasă, aşa încât, atunci când vinde, în final, moşia și casa de la Ipoteşti, obţine pe ea 8200 de galbeni, față de 4000 de galbeni, cât a plătit la cumpărare. A reuşit să-şi înveţe toţi copiii pe la şcolile din străinătate, deşi, bolile şi moartea prematură a unora din ei, i-a adus numai supărări.
Gheorghe Eminovici a fost un țăran din Călineștii lui Cuparencu, fiu de dascăl, cu trei clase de carte, care s-a format ca bun agricultor, administrator și negustor, pe moșia cavalerului Costache Balș de la Dumbrăveni, pentru care a lucrat timp de 11 ani. Aici Gh. Eminovici s-a însurat cu Raluca Iurașcu, a căpătat titlul de căminar, s-a specializat în administrarea moșiilor boierului Balș și a devenit un om de încredere al boierului. Eminovici era un om ambițios, harnic și priceput în afaceri, trăind pe lângă boier, a văzut atmosfera și modul bun de trai de la curtea acestuia și visa să ajungă și el, cât mai sus pe scara socială a vremurilor de atunci. Gândul său era să devină și el proprietar, să fie stăpânul său, să-și învețe copiii pe la școli înalte, ca să devină oameni pregătiți pentru funcții importante.

Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Iurașcu, fiica stolnicului Vasile Iurașcu, care i-a asigurat la căsătorie o zestre frumușică, cu care familia a pornit în viață. Iurașcu i-a cumpărat fetei sale de bătrânețe o casă în Botoșani cu 450 de galbeni și moșia Orășeni, cu o suprafață de vie importantă. Cu ce a mai adunat Eminovici, în slujba sa de la Dumbrăveni și cu banii împrumutați de la Fevronia și Maria Mavrodin, a cumpărat două cincimi din moșia Ipotești, de la Eufrosina Petrino, cu care a avut neînțelegeri din cauza întârzierii achitării ratelor. Mai mult, Gh. Eminovici a luat în antrepriză colectarea accizelor pe băuturi alcoolice și păcură de la administrația din Botoșani, pe timp de trei ani, de unde va obține venituri bunicele. Făcea afaceri cu negustorii din oraș, deschide două crâșme la Botoșani și Ipotești, dă bani cu dobândă, într-un cuvânt, devine un important om de afaceri.
Din toate aceste tranzacţii, avute într-o perioadă destul de mare de timp, putem deduce că Gh. Eminovici se lupta pentru a-şi spori necontenit averea, făcea afaceri cu băuturi din care ieşea un profit destul de bun, dădea bani împrumut cu dobândă, diferiţilor negustori şi parteneri de afaceri şi investea banii în diferite afaceri şi cumpăra pământ. Fiind administrator pe moşia Dumbrăveni, o perioadă mare de timp, el capătă o mare experienţă în administrarea afacerilor şi a modului de obţinere a unor profituri cât mai mari. Chiar dacă unele din tranzacţiile sale s-au soldat şi  cu pierderi, cele mai multe s-au dovedit rentabile şi au condus la sporirea averii sale, devenind un personaj cunoscut şi influent printre oamenii de afaceri botoşăneni.

În anul 1853, când privighetorul Ocolului Târgului, Ținutul Botoşani, întocmeşte tabelul cu boierii din ţinut, Gh. Eminovici este trecut la nr. 7 printre ceilalţi 15 boieri: spătarul Nicu Vârnav, aga Alecu Caimacan, slugerul Petrache Macri etc., ceea ce dovedeşte că era socotit un proprietar cu o avere destul de importantă.
În cei 15 ani, trecuți de la căsătorie şi până la mutarea definitivă la Ipoteşti, în mai 1855, Gh. Eminovici nu avea copiii plecaţi pe la şcoli şi nici cheltuieli prea mari cu ei, locuind în casa proprie. În această perioadă, el şi-a pus gospodăria la punct, şi-a asigurat veniturile necesare şi de acum putea să se gândească şi la realizarea copiilor săi, să-i dea la şcoli bune, ca să poată şi ei să răzbată mai uşor în viaţă. El ştia cât de greu i-a fost lui, care a început viaţa de jos, fără avere şi fără un nume şi a reuşit, în cele din urmă, să ajungă un proprietar recunoscut şi stimat în societate.

Din cele prezentate mai sus rezultă că familia Eminovici era o familie destul de bogată, ca să-şi poată întreţine copiii pe la şcolile din străinătate, chiar dacă uneori din cauza secetei sau unor afaceri mai puţin reuşite nu dispunea de banii, solicitaţi insistent de copiii săi, sau să achite la timp o serie de datorii.
Gheorghe Eminovici a făcut parte din clasa de mijloc, cum spunem astăzi, s-a ridicat prin muncă, ambiţie și pricepere, şi-a urmărit interesul său cu asiduitate şi a reuşit să ajungă un om apreciat şi respectat în societate.
Aşa se face că, Mihai Eminescu, răspunzând unor critici, referitoare la familia lui, spunea: „Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români… scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţărani şi a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească …el nu mă opreşte fe-a fi dintr-o familie nu numai română, ci şi nobilă neam de neamul ei- să nu vă fie cu supărare- încât vă asigur că între strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei, de care nu mi-e ruşine să vorbesc, s-or fi aflând poate ţărani liberi, dar păzitori de temniţă măcar nici unul”.

După ce copiii săi au crescut mari și au trebuit să fie dați la școală la Cernăuți și apoi la facultățile din străinătate, Eminovici a trebuit să cheltuiască veniturile sale cu întreținerea copiilor, dar, el deja se așezase pe moșia lui, își făcuse casă nouă și putea să le asigure cele necesare. Și nu a fost ușor. Cu șapte copii în viață (patru au murit de mici), cinci dintre ei urmând la școli, cu cheltuieli importante, Eminovici a reușit să se descurce, deși, uneori, aceștia mai sufereau din lipsa banilor, așa cum i s-a întâmplat și lui Mihai, viitorul poet. Mihai, avea să spună, mai târziu că: ,,Bunii şi străbunii noştri au fost oameni foarte bogaţi, şi, chiar părinţii noştri n-au fost săraci, şi nu pot roşi c-a pierdut vreunul averea în vânt, ci numai în urma multor nenorociri”.
Mihai, al șaptelea copil al Emovicilor, era un copil sănătos ,,de tip carpatin”, cum spune G. Călinescu, crescut într-un mediu sănătos, viguros și rezistent, trecând mai ușor peste lipsurile materiale, de care a avut parte destul de frecvent. Poate și din această cauză, Mihai fuge de două ori de la școală, rămâne repetent, lui neplăcându-i metodele de predare și disciplina din școlile germane. În 1864, se înscrie la Gimnaziul din Botoșani, sperâmd să se descurce singur: ,,Având lipsă nu numai de obiectele accesorii la studiile gimnaziale, dară chiar și de meziile de susținere, am fost constrâns de a părăsi după un interval de șase săptămâni deja gimnaziul din orașul nașterei mele, spre a-mi căuta în altă parte existența” (Scrisoare către ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, din 26.03.1864). Din păcate, nu reușește să continue școala la Botoșani, la actualul Liceu A.T. Laurian, neacordându-i-se bursa cerută.
Pleacă la Blaj cu gândul de a-și da examenele restante, nu reușește și se lasă de școală, însoțind trupele de teatru, ca sufleur și secretar, din care și-a câștigat existența, consemnând cu amărăciune: ,,Dacă de la al 14-lea an și până la al 20-lea mi-am câștigat pâinea singur, într-o viață aventuroasă și plină de nemulțumiri – am făcut-o aceasta cu deplină conștiință a sacrificiului, însă nu din caprițiu copilăresc, precum protestam foarte des față cu cunoscuții mei. Că ci voiam mai iute să trec de un lucru rău, decât de ,,fiul unui om sărac și van”.

Gh. Eminovici, văzând că Mihai pierde timpul, însoțind trupele de actori prin țară, se hotărăște să-l trimită la studii universitare, la Viena, promițându-i câte 18 napoleoni pe lună. În perioada 1869- 1875, Mihai va urma cursurile Universităților din Viena și Berlin, fără să obțină o diplomă și fără să-și ia doctoratul, ceea ce l-ar fi aranjat cu toată lumea, cum spune mai târziu: „Un titlu de doctor m-ar aranja cu lumea şi cu ordinea ei legală, nu însă cu mine însumi, care, deocamdată, nu mă satisfac pe mine. Tocmai această împrejurare concretă mi-a arătat limpede seriozitatea sarcinei, iar motivul foloaselor ce mi s-ar oferi pe această cale nu biruie gândul datoriei”.
În perioada 1869-1872, cât Mihai Eminescu a urmat cursurile facultății de filozofie din Viena, banii promiși de tatăl său veneau cu mare întârziere, era nevoit să se împrumute de la colegi, care și ei erau destul de săraci și îi dădeau din puținul lor. Din scrisorile către părinți a lui Mihai, de la Viena, rezultă că resursele financiare ale familiei erau reduse și el se străduia să trăiască cu puțin: ,,s-au scumpit așa toate aicia, că abia pot trăi din ceea ce-mi trimite tata” (Scrisoare către Șerban din decembrie 1871).

Peste două luni, chinuit de lipsuri și de boală, scria acasă părinților: ,,De doctor precum știți nu poate fi vorba cu mijloacele mele (…). vă spun drept că trăiesc cu mare greutate. În momentul în care vă scriu aceste șiruri mă aflu în lipsă deplină de bani, așa încât va trebui ca mâine să împrumut de la cineva, deși împrumutarea e grea, căci cunoscuții mei, studenți ca și mine, n-au nici ei de unde” (I.E. Torouțiu- Scrisoare către părinți din 8.04 1872), din volumul Dr. Vasile Bânzar-  Noi contribuții la biografia lui Mihai Eminescu, în ,,Zilele M. Eminescu”, Sesiune de comunicări științifice, Botoșani, 1969).

Într-o altă scrisoare din 1872, se plânge părinților de starea sa de sănătate, și îi roagă să-i trimită banii pentru gazdă: ,,Doctorul mi-a spus, că principala cauză a boalei mele a fost izolarea deplină în care trăiesc și înconjurarea societății și a oamenilor. Eu nu cred să fie asta. E drept că nu mă duc decât foarte rar în adunări, însă totuși mă duc câteodată.
Vă rog și de astă-dată să-mi trimiteți banii cam așa, ca pe la 25 a lunei să-i capăt, căci, deși vă va fi făcând greutăți, totuși nu știți cât de mult bine îmi faceți cu aceasta. Oriunde locuiesc, e natural că aceia trebuie să fie oameni săraci, cari așteptă ziua în care am să le plătesc locuința ca pe o sărbătoare,  căci în genere e una din resursele lor principale” (Scrisoare către părinți din 10.02. 1872). Eminescu se obișnuise cu lipsurile, răbda de multe ori ca și alți colegi de-ai săi, iar când îi veneau banii de acasă avea grijă să achite gazda și să-și asigure cafeaua și masa. Ar fi dorit, de multe ori, să cumpere o serie de cărți, dar nu avea cu ce.

La Berlin, în perioada 1872-1874, a dus-o ceva mai bine, lucra la Agenția Română din Berlin de unde mai câștiga ceva bani, apoi, a primit de la Maiorescu 100 de taleri, ca bursă, cu condiția luării doctoratului în filozofie, lucru ce nu se va întâmpla, spre dezamăgirea ministrului.

În vara anului 1874, fără doctoratul luat, Eminescu vine la Iași, unde este numit director al Bibliotecii Centrale Universitare, declarând mulțumit: ,,Sunt fericit că mi-am ales un loc potrivit cu firea mea singuratică şi dornică de cercetări. Ferit de grija zilei de mâine, mă voi confunda ca un budist în trecut, mai ales în trecutul nostru atât de măreţ în fapte şi oameni. Voi fi obligat moralmente d-lui Pogor care m-a găzduit şi care mi-a găsit acest culcuş demn…”. Și continuă: ,,Sunt fericit…ferit de grija zilei de mâine…trebui să mă bucur de norocul ce-a dat peste mine”. 

Deși era directorul celei mai mari biblioteci ieșene, Mihai Eminescu nu câștiga o sumă prea mare, pentru nevoile sale de trai, fiind nevoit să predea germana la Istitutul Academic, competându-și astfel veniturile. Într-un concept de scrisoare către Ioan Al. Samurcaș, din 4/16. 11. 1874, Eminescu se plânge de veniturile sale mici: ,,Eu însumi am un salariu de 53 taleri (200 lei) și altfel nici o avere pe baza căreia aș putea face un împrumut. Știci ce va să zică a trăi într-un oraș românesc cu o sumă ca aceasta, unde nu există nici un mijloc soțial pentru confortul amploaiatului mic. Aicea trebuie să fii sau în rândul proletariatului orășănesc, sau în rând cu oameni cari au și avere privată. În această privire sunt chiar Bucureștii mai de preferat”. Cu acești 200 de lei, Eminescu trebuia să plătească chiria, hrana de toate zilele și alte cheltuieli, de acasă nici nu se putea gândi că poate primi ceva. Tatăl său avea cheltuieli mari cu Iorgu bolnav, cu fetele plecate la tratament în Austria, iar Raluca era și ea bolnavă.

Mihai Eminescu a criticat deseori pe tatăl său, care dorea să se chivernisească prin diferite mijloace, întinzându-se mai mult decât îi ajungea plapuma, reușea de puține ori, creând necazuri membrilor familiei sale, pe care îi lăsa de multe ori, fără mijloace de trai. În 1870, Eminescu scria unui prieten: ,,Nu știi ce tată am – sărac și împovărat de o familie grea (șapte copii) – e cu toate acestea înzestrat c-o deșertăciune atât de mare, încât ar putea servi de prototip de acest viciu, după părerea mea cel mai nesuferit din lume”.
Lipsa de consecvență și grijă de a-și definitiva studiile, fără susținerea doctoratului, a făcut ca Eminescu să nu poată ocupa o catedră de profesor, ce i-ar fi asigurat venituri decente, cu care ar fi putut trăi în liniște toată viața. Neglijența sa în pregătire și nesusținerea examenelor, promise lui Maiorescu și pentru care primise subvenția de 100 de taleri, l-au privat pe Eminescu de o ocupație stabilă, un trai liniștit, adecvat actului de creație. Altfel, el a trebuit să fie mutat dintr-un loc în altul cu slujba, rămânând și fără un serviciu, ceea ce-l face să se apuce de ziaristică, o meserie grea, cu venituri mici, insatisfacție profesională și multe supărări.

După ce rămâne fără postul de revizor școlar, în 1876, Eminescu se plânge Veronicăi Micle: ,,Rămân fără o poziție materială asigurată și purtând lovitura morală ca o rană care nu se mai poate vindeca, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei, neavând nici un scop, nici un ideal…Posteritatea nu vreau să afle că am suferit de foame, din cauza fraților mei. Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am disprețuit și acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi” (Scrisoare către Veronica Micle din 8 iunie 1876).
Începând cu anul 1876, Mihai Eminescu se va ocupa de ziaristică, mai întâi la ,,Curierul de Iași”, apoi la ziarul partidului Conservator, Timpul, cu o retribuție mică, venită cu întârziere, ceea ce-l face să izbucnească la un moment dat: „Mizerie, băieţi, vecinică mizerie – am ajuns jurnalist, adică calic”.
După moartea soției sale, în 1876, Gh. Eminovici, bătrân și bolnav și cu multe datorii făcute, vinde moșia de la Ipotești și îi cumpără lui Eminescu un ceas de aur, singura lui avere, la care a ținut toată viața, amanetându-l adeseori, atunci când avea nevoie de bani, mai ales atunci când trebuia să se întâlnească cu Veronica Micle.

Perioada cea mai grea din viața lui Mihai Eminescu, începe după 28 iunie 1883, – începutul calvarului eminescian – cu cca. zece internări în sanatorii și spitale, fără venituri, ajutat de junimiști și din banii adunați cu listele de subscripție, ceea ce-l deranja mult. În scrisoarea lui Eminescu către Alexandru Vlahuţă, trimisă de la Mănăstirea Neamţului, din 26 ianuarie 1887, poetul ia atitudine faţă de listele de subscripţie, pe care voia să le lanseze şi acesta: ,,Dragă Vlahuţă, Nu te pot încredinţa îndestul cât de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvârşire de la planul tău, oricât de bine intenţionat ar fi, de-a face pentru mine apel la public. Mai sunt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi e desigur cel din urmă la care aş avea vreodată recurs.
Te rog ca în scrisoarea ta viitoare să-mi comunici de se poate adresa lui Iancu Caragiale, căci am a-i adduce aminte o promisiune ce mi-a făcut-o.
Sărutându-te şi rugându-te să spui complimentele mele d-nului şi d-nei Păucescu, rămân al tău credincios prieten M. Eminescu’’.

Lipsa mijloacelor de trai, viața dezordonată pe care o duce, tratamentele greșite aplicate de medici pentru o boală pe care Eminescu nu o avea, face ca sănătatea lui să se degradeze mereu, culminând cu decesul său, pe 15 iunie 1889.
Mihai Eminescu a fost un poet sărac, societatea nu l-a răsplătit după valoarea și munca lui de intelectual de excepție, dar ne-a lăsat cea mai frumoasă și valoroasă avere a sa: Cele 15.000 pagini de manuscrise cu cele mai frumoase creații literare și cele 11 volume de ,,Poesii”, editate de Titu Maiorescu, multe foarte rare astăzi și la prețuri foarte mari (mii de euro). Opera sa de excepție a fost tradusă în peste 64 de limbi, în toate țările lumii, Eminescu fiind ,,pașaportul” nostru cu care ieșim în lume.

   În finalul acestei expuneri, despre viața grea și plină de lipsuri a celui mai mare și genial poet român, încheiem cu aprecierea făcută de Hașdeu, cu privire la viața Luceafărului: ,,El va trăi deşi a murit nebun. Şi cum oare putea să nu înnebunească? În toate epocile au fost poeţi, pe care flămânda sărăcie, uneori numai deşertăciunea, pentru o ticăloasă pomană însoţită de o mai ticăloasă laudă îi încovoia tăinuitori dinaintea celor puternici. În toate epocile s-au văzut însă şi acele firi semeţe, înalte, vrednice de solia ce le-a dat-o Dumnezeu, cari niciodată n-au întins o mână cerşitoare către vreo mărire pământească, către acei ce uită că nu săracii spălau picioarele lui Iisus, ci Iisus a spălat picioarele săracilor. Aşa poet a fost Eminescu” (B.P. Haşdeu- El va trăi, 1889).

• „ Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,
• O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”
• Nicolae Iosub, 31 august 2026, Botoșani