Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIRCEA SCARLAT ŞI TEORIA „TRĂDĂRII FECUNDE A LUI EMINESCU

MIRCEA SCARLAT ŞI TEORIA „TRĂDĂRII FECUNDE A LUI EMINESCU

Născut la 10 aprilie 1951 în localitatea Cervenia, judeţul Teleorman, Mircea Scarlat avea rădăcini adânci şi în solul moldovenesc. Părinţii săi, Melania şi Marcel, s-au născut şi au trăit un timp în satul Borolea (comuna Hăneşti, judeţul Botoşani) de unde, luaţi de tăvălugul istoriei, au fost deportaţi cu D.O. („Domiciliu Obligatoriu”) undeva, în Câmpia Burnasului. Deşi născut acolo, Mircea Scarlat şi-a dorit mereu să vină la origini, în Moldova. Într-un interviu acordat lui Romulus Toma şi publicat în volumul „Mircea Scarlat, in memoriam”, tatăl autorului primei „Istorii a poeziei româneşti” spune: 1. „Deşi iubea oamenii acestor locuri, gândul şi sufletul său se îndreptau cu pioşenie spre Ipoteştii şi Botoşanii care-l încântaseră în drumeţiile sale, în vacanţe, când mergea la bunici”; 2. „Vara pleca cu mamă-sa în Moldova, cutreierând pe jos Ipoteştii cu „pădurea de argint” şi locul despre care aflase. Era îndrăgostit de poezia lui Eminescu. Nu se plângea de oboseală în aceste situaţii”.

Cele afirmate pot sta la baza unei posibile explicaţii privind locul pe care îl ocupă Eminescu în „Istoria poeziei româneşti”, despre care, într-un cuvânt introductiv la ediţia a II-a, Nicolae Manolescu, fostul lui profesor, este îndreptăţit să spună: 1. „…o „Istorie a poeziei” noastre, unică şi până la el şi după el”; 2. „un proiect de anvergură”; 3. „Mircea Scarlat îşi cunoaşte subiectele investigate în cele mai mici amănunte”; 4. „se observă un viu scrupul al exactităţii”; 5. „…nu e, totuşi, opera unui istoric literar de modă veche”; 6. „el era un cititor modern, influenţat de Călinescu şi de noua critică”; 7. „documentul nu înăbuşă valoarea nicăieri”; 8. „multe capitole, observaţii etc. sunt personale”.

În „Cartea a treia” din „Istoria poeziei româneşti”, Mircea Scarlat îi acordă lui Eminescu peste 130 de pagini structurate pe teme precum „Locul lui Eminescu”, „Eminescianismul”, „Junimea fără Eminescu”, „Curentul Eminescu” etc.
Conştient de marea sa capacitate de a asocia şi disocia, Mircea Scarlat punctează atunci când face o SITUARE ÎN TIMP a lui Eminescu: 1. „Criticii sunt de acord astăzi că Eminescu este reperul fundamental în istoria poeziei. Este însă cazul să ne întrebăm periodic, de ce spunem aceasta?”(p.37); 2. „Apariţia lui Eminescu a fost în egală măsură aşteptată, necesară şi imprevizibilă”(p.38); 3. „Diferenţa fundamentală între Eminescu şi predecesorii săi nu constă în elementele intrate în sinteză, ci în modul cum se operează cu acestea”(p.39); 4. „…considerăm că” fenomenul originar” al poeziei române este TRĂDAREA LUI EMINESCU”. Deoarece el este poetul exemplar în mediul nostru cultural, poezia română modernă a constituit o sumă de încercări de a-l” trăda” iubindu-l…” (p. 42)(Aici aş exemplifica prin Arghezi care, observând că Eminescu a ales pentru poezia sa doar „cuvintele frumoase”, lui nu i-au mai rămas decât „cele urâte”, devenind original fără a-şi nega predecesorul); 5. „ivirea lui Eminescu a fost posibilă şi graţie „stabilizării limbii”(p. 45); 6. „locul lui Eminescu se datorează apariţiei unui talent ieşit din comun într-un moment istoric care, graţie maturizării limbii şi convenţiei poetice, permitea obiectivarea plenară a virtualităţii lor artistice”(p. 52).

Capitolul intitulat „Eminescianismul” încearcă să-l scoată pe Eminescu dintr-o plasare strict istorică punând în discuţie FORŢA ARTISTICĂ a creatorului: 1. „Labirintul eminescian” are nenumărate intrări: poţi ajunge la el prin văzduh ori prin rădăcină de arbore”(p. 54); 2. „În analiza eminescianismului se impune să urmărim modul în care artistul – nu prea generos în expunerea părerilor despre artă – înţelege natura însăşi a actului poetic”(p. 66)(De aceea, Mircea Scarlat prezintă, atâtea câte sunt, opiniile lui Eminescu despre poezie, insistând pe teoria „imanenţei actului poetic”); 3. „Eminescianismul s-a constituit atunci când fascinaţia semnului l-a „acaparat pe poet”(p. 72)(Criticul crede că Eminescu a dus această fascinaţie până la obsesie şi că „începând cu perioada studiilor vieneze, poezia eminesciană a stat sub semnul semnului”); 4. „Eminescu plasează reflexivitatea pe acelaşi plan cu sensibilitatea”(p. 68); 5. „Dacă VIRTUALITATEA este deschisă convenţiilor poetice viitoare (din perspectiva cărora se va dovedi modernitatea lui Eminescu), REALITATEA estetică este o împlinire a convenţiei poetice a timpului său”(p. 83); 6. „Eminescu operează cu simboluri fără a fi poet simbolist”(p.85); 7. „Una din componentele fundamentale ale esteticii eminesciene este ARMONIA (cu care clasicii asociau FRUMOSUL, considerând-o o condiţie a acestuia”(p. 87)(Apoi Mircea Scarlat demonstrează cum Eminescu stabilea armonia la toate nivelurile, insistând pe palierul SEMNIFICAT – SEMNIFICANT); 8. „Un creator precum Eminescu, puternic interiorizat, îşi construieşte, inevitabil,o mitologie interioară”(p. 95)(Eminescu va fi atras de mitologia dacică, foarte puţin de cea greco-latină, insistând pe modelul cosmologic platonician întâlnit în ipostaza de bard în „Geniu pustiu” sau de poetul artizan ilustrat în „Epigonii”, constatându-se ca semnificativă absenţa ipostazei de poeta ludens).

Sistematizând ipostazele lirismului la Eminescu, Mircea Scarlat descoperă: 1. Lirismul reflexiv (ca ipostază definitorie); 2. Lirismul vizionar ( este cel mai spectaculos sub raport estetic, este cel mai durabil şi dă forţă lirică); 3. Lirismul satiric ( prin care afectivitatea se manifestă pătimaş); 4. Lirismul confesiv (care, de fapt, este nedefinitoriu pentru Eminescu); 5. Lirismul obiectiv ( care este preponderent); 6. Lirismul gnomic ( pândit de pericolul discursivităţii, impersonal, neconfesiv). Continuă Mircea Scarlat: „În practica artistică a fost abandonată de mult convenţia clasicizantă ilustrată de Eminescu, dar poezia lui continuă să fascineze”(p. 134).

După Arghezi, cel care a ales „cuvintele urâte” spre a le da valoare în poezie, l-aş aminti pe linia neclasicizantă, dar venind din Eminescu, pe Nichita Stănescu. Nemaiavând ce lua (cuvintele „frumoase” le alesese Eminescu, pe cele „urâte” Arghezi), a luat „necuvintele”. Linia continuă cu Ana Blandiana care, la rândul ei, a luat necuvintele şi le-a ancorat în temporalitate. Se pune o întrebare: CINE URMEAZĂ?

Revenind la Mircea Scarlat, ne vom opri la o întrebare a acestuia: „Fără Eminescu, ce ar fi însemnat, oare, „Junimea” în istoria poeziei româneşti? Am mai fi privit-o cu atâta veneraţie? Am mai fi amintit-o atât de des?” Apoi demonstrează că, de fapt, Eminescu i-a asigurat celebritatea de care se bucură şi astăzi şi pune ca sigură existenţa unui curent Eminescu.
De remarcat că în paginile atribuite lui Eminescu, Mircea Scarlat este primul şi singurul până acum, care găseşte o relaţie între „Luceafărul” şi „Glossa”. Deşi de facturi diferite, în concepţia criticului, ambele poezii se bazează pe raportul dintre PRIVIRE şi GÂNDIRE (p. 118 – 120). Mircea Scarlat demonstrează cum alegoria „Luceafărului” poate fi decodată în sensul indicat de „Glossa”. Concluzionează criticul: „Deşi organică, apariţia lui Eminescu îi surprinsese nepregătiţi pe poeţii români.

Aceasta a făcut ca, îndeosebi după 1883 (…) marele poet să aibă o influenţă modelatoare nedorită, în sensul producerii de epigoni ale căror versuri de serie invadaseră presa literară, provocând o adevărată inflaţie. Numai în acest context putem preţui la adevărata-i măreţie importanţa istorică a lui Macedonski, cel care, dinamizând climatul poetic, a creat premisele „trădării fecunde a lui Eminescu”.



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5