Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Moştenirea geto-dacică a poporului român

Tudor PMoştenirea geto-dacică a poporului român (Tudor Petcu)
Primit pentru publicare: 22 april.2015
Un interviu cu Valentin Roman realizat de Tudor Petcu
Publicat: 22 april.2015

Moştenirea geto-dacică a poporului român

 

  1. Moştenirea geto-dacică a poporului român este un subiect încă învăluit de o mare aură de mister, un subiect în privinţa căruia încă nu s-au adus lămuririle de care noi românii aveam nevoie pentru a ne cunoaşte în adevăratul sens al cuvântului fundamentele identitare şi ancestrale. Cum vă explicaţi acest mister pe care l-am subliniat şi de ce credeţi că poporul român este unul din puţinele popoare din lume care nu a beneficiat de o cunoaştere autentică a propriilor rădăcini?

 

Răspuns: Din păcate, noi, românii, am fost și încă suntem privați de cunoașterea unor părți însemnate din istoria noastră veche. Și aici nu vorbim doar despre cultura și civilizația strămoșilor noștri direcți, geto-dacii, ci și de informații cu privire la epoci istorice mult mai vechi, legate de culturile sedentare ale neoliticului autohton, unele dintre primele din Europa, cum este cazul culturii Cucuteni, o civilizație fascinantă, considerată de unii cercetători, pe bună dreptate, drept vatra Europei Vechi.

Procesul intenționat de ascundere a istoriei noastre vechi a fost declanșat încă din primele secole ale erei noastre, debutând cu edictul emis de împăratul roman Iulian Apostatul, un edict de Damnatio Memoriae asupra oricărui element care face referire la termenii dac/Dacia. În urma acelui nefericit edict, zeci de volume care conțineau informații contemporane din lumea geto-dacilor au fost arse. Și, tot din păcate, multe dintre ele nu au supraviețuit nici măcar în copii pentru a ajunge la noi. Este cazul, printre altele, al lucrării De bello dacico, atribuită împăratului Traian și scrisă în preajma războaielor daco-romane, un volum care, în ciuda unei evidente subiectivități din partea autorului, ne-ar fi putut furniza informații interesante despre societatea dacilor.

În vremurile noastre, personal sunt de părere că, în contextul actual, al unui proces galopant de globalizare, mai marii lumii, cei care fac ”jocurile”, nu au nici un interes în păstrarea identității naționale a popoarelor, cu atât mai puțin în cazul acelor popoare foarte  vechi, cum este al nostru, strâns legat de pământul său. Pentru ca un popor vechi, bine înrădăcinat de mii de ani într-un spațiu geografic, mai ales dacă acesta este bogat în resurse de subsol și suprafață, să fie ținut supus, să accepte cedarea resurselor către străini, să accepte ca alții, alogeni, să decidă în locul său, acesta trebuie dezinformat, trebuie să i se taie rădăcinele, trebuie să i se ascunda descendența și vechimea, singurele elemente care îi dau dreptul asupra pământului său.

Știu, poate cele de mai sus sună mai degraba a teoria conspirației, însă, dacă analizăm realitatea prezentă, putem lesne concluziona că exact asta se întâmplă.

Manualele de liceu ignoră aproape cu desăvârșire istoria noastră veche, geto-dacii aproape că nici nu mai sunt pomeniți în paginile acestora, tinerii absolvenți de istorie, care vor să urmeze un masterat de specializare, nu au la dispoziție nicio ofertă de program axată pe cultură și civilizație geto-dacă sau neolitică autohtonă. Ce se poate studia la acest nivel, în linii mari, este reprezentat de cultură romană, greacă și, tot mai prezentă la universitățile de stat, cultura…ebraistică.

Toate cele de mai sus sunt cumulate, din păcate, cu o lipsă aproape totală de interes din partea instutuțiilor abilitatate pentru partea de cercetare arheologică, lingvistică, antropologică și culturală, per ansamblu, a istoriei noastre. Finanțarea proiectelor arheologice, de pildă, reprezintă o problemă care persisită de ani buni. Un exemplu elocvent în acest sens îl constutie situația de la Sarmizegetusa Regia, cel mai important sit arheologic din perioada geto-dacă, cercetat doar în proporție de aproximativ…5%.

Noi, Asociația Vatra Daciei, încercăm, de exemplu, să suplinim măcar parțial această deficiență, prin organizarea și susținerea din resurse proprii a unor proiecte arheologice, precum cel dezvoltat la Hândrești, jud. Iași, acolo unde colaborăm cu cercetători de la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Însă trebuie precizat că astfel de demersuri, individuale, pentru că există și altele în afară de al nostru, trebuie susținute și de la nivel institutțional pentru a funcționa eficient.

Revenind, putem constata facil că există o tendință tot mai pregnantă de orientare a tinerelor generații către valori și percepte străine de acest spațiu. Iar asta se întâmplă tocmai din pricina lipsei promovării elementelor de cultură locală și a lipsei de interes a forurilor abilitate în acest sens.

 

  1. Un subiect care mă preocupă intens îl constituie manuscrisele despre daci şi despre limba acestora, manuscrise care în România nu sunt suficient de bine cunoscute. Îmi puteţi spune, vă rog, care ar fi cele mai importante documente în acest sens pe care dvs. le cunoaşteţi, şi unde au fost ele descoperite? Ştiu de asemenea că o parte din documentele despre civilizaţia geto-dacică se află şi în anumite biblioteci occidentale. Ce îmi puteţi spune despre acestea din urmă?

 

Răspuns: Din păcate, sursele literare directe, în original, contemporane epocii clasice geto-dace lipsesesc aproape cu desăvârșire. Mare parte din această situație este urmare a acelui edict emis de imperatorul roman Iulian Apostatul despre care am vorbit mai sus. De asemenea, tot din nefericire, nu există, cu excepția lucrării lui Iordanes, Getica, lucrare, care, totuși, după părerea mea, trebuie privită parțial cu rezerve, pentru că mixează destul de pronunțat cultura dacilor cu cea a goților, nu putem identifica lucrări dedicate exclusiv geto-dacilor.

Elemente care țin de istoria, cultura și civilizația strămoșilor noștri se regăsesc în lucrări ale unor autori antici, greci sau romani, precum Strabon (Geografia), Hesychis (Lexicon), Platon (Charmide), Aristotel (Probleme), Aelius Aristides (Lauda Romei), Polyainos (Strategma), Iamblychus, Dioscoride (De Materie Medica), Ovidius (Tristele, Ponticele), Diodor din Sicilia, Plinius, Dio Cassius (Istoria romană) și mulți alții. Ca atare, putem în prezent, pe baza acestor surse, coroborate cu cercetarea arheologică, chiar dacă ea se desfășoară cu pași de melc în țara noastră, să avem o imagine de ansamblu asupra societății, istoriei, culturii și civilizației strămoșilor noștri geto-daci.

Consider că este foarte posibil ca, în unele biblioteci occidentale, să existe lucrări, poate chiar manuscrise în original, care să conțină informații despre care noi încă nu știm, referitoare la istoria veche a acestor meleaguri. Unul dintre aceste locuri cred că este biblioteca Vaticanului, care concentrează, în mod cert, cel mai mare volum de lucrări literare vechi, aproape total inaccesibile publicului larg.

Cu privire la sursele locale scrise, sunt absolut convins că învățații daci, preoți, medici sau astronomi, își notau cercetările. Lipsa acestor izvoare poate fi pusă pe seama distrugerilor făcute de romani în locurile sacre ale dacilor, cele mai potrivite pentru a găzdui cunoțințele acumulate de un popor de-a lungul a sute de ani de existență.

 

  1. Unele din cercetările recente au demonstrat că limba română nu are neapărat un caracter latin. De ce nu se poate vorbi neapărat de un caracter latin al limbii române?

Răspuns: Limba dacilor, a tracilor de nord, precede în timp limba latină cu cel puțin câteva sute de ani. La vremea la care romanii încă nu apăruseră pe scena istoriei, iar piatra de fundație a Romei încă nu fusese pusă, la nordul Dunării, era deja cristalizat un popor, cel dac, urmaș al etnicilor autohtoni cu descedență încă din neolitic. Evident că acești oameni, sedentari, vechi de milenii pe același pământ, vorbeau folosind un limbaj complex, construit pe parcursul unei istorii îndelungate.

După stabilirea primelor contacte între lume romană și cea dacică, este de așteptat să fi existat schimburi lexicale sau împrumuturi din latină în dacă, limba latină fiind lingua franca a acelui moment în tot spațiul geografic învecinat nouă și nu numai. Însă de aici până la abandonarea aproape totală de către daci a propriei limbi și însușirea celei latine e cale lungă, de domeniul SF-ului. Și astăzi, mare parte dintre tinerii români vorbesc fluent limba engleză, lingua franca actuală la nivel mondial. Dar acest lucru nu i-a făcut să uite românește.

Revenind la antichitate, având în vedere că, după anul 106 d.Hr. conflictele militare dintre daci și romani nu se opresc, continuând decenii întregi, mai ales prin implicarea dacilor liberi din Moldova și Muntenia, dar și prin răscoalele dese din Dacia Romană, nu s-a putut crea contextul unei pax romana, nu au existat condițiile socio-politice care ar fi fost necesare unui proces de romanizare eficient în ceea ce îi privește pe autohtonii daci. Dacă cineva își închipuie că dacul într-o mână ținea sabia, fiind pregătit mereu pentru a se revolta împotriva stăpânirii romane străine, iar cu cealaltă învăța el frumos să caligrafieze în latină, nu pot spune decât că acea persoană bate câmpii într-un mod flagrant.

Este plauzibil ca limba dacilor să fi suferit modificări, într-o proporție greu de stabilit, după contactul cu romanii, așa cum limba română s-a ales cu o mulțime de franțuzisme nu mai departe de acum 100 de ani, dar nu în așa măsură încât fondul lexical adus de cotropitori romani să-l fi dominat pe cel autohton.

În opinia mea, limba dacilor și limba latină semănau. Nu se poate afirma nici că latina se trăgea din dacă, nici viceversa și nici că daca a fost uitată. Este vorba pur si simplu de o asemănare care s-ar datora unui fond lexical arhaic comun al celor două popoare, un fond dezvoltat, cred eu, în spațiul carpato-danubiano-pontic, acesta fiind primul spațiu de contact dintre culturile neolitice europene și indo-europeni.

În acest sens, opinia mea este că limba vorbită de noi astăzi are un fond lexical preponederent autohton, dacic, pre-roman, pe care, evident, s-au așezat, ulterior, diverse straturi lexicale, în proporții mai mici sau mai mari, dar care nu au alterat în mod masiv fondul local. Acelai lucru se poate spune și despre etnicitatea noastră, a românilor de astăzi.

Cât privește cunoașterea și utilizarea scrisului la daci și aici avem o serie de dovezi. Aristotel scrie, în Probleme: “De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi?”. Trebuie menţionat că neamul agatârşilor (originea lor este încă dezbatută între teoriile care le atribuie descedenţă scito-iraniană şi cele care îi consideră traci) era localizat de Herodot la izvoarele Mureşului şi, din moment ce autorul amintit vorbeşte despre “cunoaşterea literelor” la un moment dat, se poate concluziona că autohtonii din zonă utilizau scrierea. Un alt autor antic, Iordanes, în lucrarea sa, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost transcrise, probabil de preoţii pe care acesta îi conducea.

Dovezi ale faptului că geto-dacii cunoşteau scrisul stau şi relatări ale unor istorici romani. Dio Cassius (Istoria romană), spre exemplu, povesteşte că lui Traian, în apropiere de Tapae, în timpul războiului daco-roman, reprezentanţii neamului dac al burilor i-au înmanat “o ciupercă mare”, pe care era scris, cu caractere latine, un text ce-l îndemna pe împarat “să se întoarcă şi să facă pace”.

Un alt autor, Iamblichos, precizează: „Pentru că i-a instruit pe Getae în aceste lucruri şi pentru că a avut pentru ei legi scrise, Zalmoxis a fost considerat cel mai mare dintre zei.”. De asemenea, Bonaventura Vulcanius, umanist olandez, susţine că geţii au avut propriul lor alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman) şi că geţii cântau, însoţindu-se din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei.

Dintre cercetătorii moderni, îl putem aminti pe Constantin Daicoviciu, care este de părere că, în timpul lui Burebista, geto-dacii foloseau scrisul pentru însemne religioase şi politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal însemnările au început să fie realizate cu ajutorul caracterelor latine. Acelaşi cercetător afirmă că însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea Muncelului reprezintă un album ce conţine nume de regi, mari preoţi şi alţi demnitari daci.

Unele obiecte, precum tăbliteţe de la Tărtăria, pot conduce spre concluzia că, din moment ce în preajma mileniilor IV-V î.Hr., strămoşii dacilor (neexistând nicio dovadă a unei migraţii masive a altor popoare din alte spaţii, în intervalul cuprins între mileniile IV-V î.Hr. şi perioada la care facem referire, anume secolele I-II d.Hr., în spaţiul geto-dacic, putem opina că geto-dacii sunt urmaşii acelor culturi creatoare de protoscriere) foloseau forme de scriere sau protoscriere, atunci urmaşii lor direcţi, geto-dacii, ar fi dezvoltat formele primitive de scriere într-unele mai elaborate.

Teoria potrivit căreia dacii cunoşteau şi foloseau scrisul, cel puţin la nivelul elitelor reprezentate de nobili şi preoţi, poate fi susţinută şi prin gradul înaintat de civilizaţie spirituală şi materială atins de daci, ştiindu-se faptul că scrierea este un semn al civilizaţiei superioare. Lipsa unor dovezi scrise, a unor inscripţii datate de dinainte de apariţia romanilor la Dunăre şi atribuite limbii dace, poate fi pusă pe seama faptului că strămoşii noştri construiau, în mare parte, folosind lemnul, material mai puţin rezistent în timp. Este posibil ca inscripţiile lor să fi dispărut o dată cu incendierea de către romani a construcţiilor religioase şi laice, iar cele care ar fi supravieţuit, să fi fost supuse deteriorării, de-a lungul a două milenii, suportului lemnos.

 

  1. În Europa secolului I î. Hr. Dacii constituiau unul din cele mai importante popoare din spaţiul european şi este cunoscut faptul că la vremea aceea au existat anumite influenţări reciproce între daci şi celţi. Cum a contribuit acest lucru la evoluţia civilizaţiei dacice, care a fost impactul pe care celţii l-au avut asupra dacilor?

 

Răspuns: Descoperirile arheologice confirmă prezența unor grupuri de origine celtică în spațiul actual al României, cu precădere în zona intracarpatică, cel mai probabil în urma unei migrații a acestora în zona amintită undeva prin secolul IV î.Hr sau, mai masiv, în secolul III î.Hr. Parte din aceste grupuri se va deplasa, ulterior, către Asia Mică.

Totuși, este este exclusă o înlocuire de către celți a populației autohtone, dovadă în acest sens stând multitudinea de așezări dacice confirmate în unele zone din acest areal, precum Maramureșul, așezări contemporane cu cele celtice identificate, de pildă, la Mediaș sau Morești.

Undeva în preajma anului 200 î.Hr., celții dispar din Transilvania, cel mai probabil sub presiunea demografică a autohtonilor geto-daci.

Ceva mai târziu, regele Burebista intră în conflict cu unele neamuri celtice, precum boii, tauriscii și anarții, care amenințau hotarele regatului dac. Cel mai probabil în anul 60 î.Hr., regele get pornește o companie militară de anvergură împotriva acestora, în cursul căreia aceste triburi celtice sunt aproape complet șterse din istorie. Urmarea a fost reprzentată de o migrare a celților către vestul continentului nostru, hotarele Daciei fiind extinse până în zona Dunării Mijlocii.

Strict referitor la întrebarea dumneavoastră, sunt de părere că influențele dintre cele două culturi au fost reciproce, nu doar dinspre partea celtică spre cea dacică. Există dovezi care atestă, de pildă, o influență celtică în metalurgia dacilor, în procesul de realizare a unor arme, unelte și bijuterii, celții având o experiență bogată în acest domeniu, fiind principalii exploatatori, vreme îndelungată, ai unor centre metalurigce bogate din Austria sau Germania de azi. La rândul lor celții ar fi împrumutat de la daci, care aveau o experiență mai îndelungată în practicile agricole, tehnici specifice acestei îndeletniciri. De asemenea, mai mult ca sigur au existat, dincolo de lupte, contacte comerciale strânse între cele două culturi și influențe reciproce în spiritualitate și obiceiuri cotidiene.

  1. Spiritualitatea geto-dacică a reprezentat cu certitudine un model singular prin caracterul său monoteist, ceea ce era atipic raportat la contextul spiritual al civilizaţiilor existente în acea epocă. La fel de sigur este că monoteismul geto-dacilor a permis cu uşurinţă ca ulterior creştinismul să fie îmbrăţişat în spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic. Sunteţi aşadar de acord că se poate vorbi de anumite fundamente dacice ale ortodoxiei române, şi dacă da, care ar fi acestea din punctul dvs. de vedere?

 

Răspuns: În primul rând trebuie făcută o distincție parțială între spiritualitate și religie. Ele pot funcționa împreună, dar au un curs istoric separat. Concret, spiritualitatea unui popor este ceva care se ”construiește” de-a lungul a milenii de istorie și dezvoltare într-un spațiu geografic, așa cum este cazul nostru, ca neam. Religiile se pot schimba, cum s-a întâmplat și aici, în cursul mileniilor trecându-se de la idoli ce simbolizau fertilitatea (culturile neolitice), la zei din antichitate, iar ulterior la creștinism. De pildă, când dacii au adoptat dogma creștină, nu înseamnă că ar fi renunțat la spiritualitatea proprie, ci doar au adaptat-o unei noi forme religioase.

Spiritualitatea se regăsește în legende, descântece, blesteme, obiceiuri și practici care nu au neapărat legătură cu religia practicată în acel moment, ci sunt elemente cu mult anterioare implementării acesteia. Un exemplu de elemente arhaice, precreștine, îl constituie, de pildă, practicile Junilor Brașovului, care, în fiecare an, în diverse momente cu semnificaţie anume în lumea geto-dacilor, desfăşoară ritualuri mistico-religioase ce au clar un caracter precreştin. Iată ce spune cronicarul sas Julius Teutsch, atunci când face referire la practicile acestora: „Junii trebuie priviți ca un rest de epocă păgână, o străveche serbare de primăvară, care serbează reînvierea naturii, învingerea soarelui asupra asprimii și gerului iernii, începutul vieții noi… iar serbarea trebuie considerată ca un cult religios precreștin, confirmată și de împrejurarea că ea se petrece tot timpul pe dealuri, fiind un obicei cunoscut încă de la daci” .

Un exemplu de element iconografic precreștin, de data aceasta adaptat iconografiei creștine, este reprezentat de imaginea Cavalerului Trac, transpusă ulterior în imaginea Sfântului Gheorghe. Relația dintre cele două simboluri și vechimea mai mare a primului sunt clare.

De asemenea, practica priveghiului la căpătâiului morţilor, aşa cum este ea prezentă astăzi la români, pare a fi o reminescenţă a unui ritual existent încă de pe vremea geto-dacilor. Aşa cum opinează Lucia Berdan, “priveghiul poate fi considerat ca o stare de veghe mitică – rituală în riturile de trecere familiale, naştere, nuntă, înmormântare şi este o practică de iniţiere, care pregăteşte integrarea celui decedat în comunitatea strămoşilor neamului”.

Dar poate că cel mai puternic element al spiritualității locale, pe care creștinismul s-a pliat, să spunem așa, perfect, a fost cel al credinței în nemurirea sufletului, în viața de după moarte în care sufletul omului este judecat după faptele din timpul vieții pământești.

În ceea ce privește caracterul monoteist al religiei dacilor, pe marginea acestui subiect încă se mai discută. În afară de Zamolxis, autori precum Virgiliu sau Iordanes, de pildă, amintesc de faptul că geto-dacii divinizau şi alte zeităţi, două dintre ele considerate corespondente ale lui Marte şi Artemis. Cea din urmă zeitate este asociată cu zeitatea locală Bendis, ca divinitate a lunii, pădurilor si farmecelor. O reprezentare a lui Bendis, anume un bust găsit la Piatra Roşie, relevă un personaj feminin cu sânii proeminenţi, element care poate conduce la ideea că această zeitate era priviă şi drept protectoare a dragostei şi maternităţii.

În panteonul zeităţilor din spaţiul geto-dac apare şi Gebeleizis, zeu al ploilor, al furtunii şi fulgerelor, confundat de Herodot, aşa cum am arătat mai sus, cu Zamolxis,. Se pare că atributele acestui zeu s-au păstrat în iconografia creştină nord-dunăreană drept Sfântul Ilie.

Alţi autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate, care-l precedă ca timp, şi poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că “Zalmoxis pretindea că şi lui îi dăduse legile Hestia, zeitate lor.”  Existenţa unei zeităţi supreme, alta în afară de Zamolxis, este susţinuta şi de faptul că acesta din urmă îi învăţa pe daci că o viatţă dusă după perceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de “toate bunătăţile”, notează Herodot în Istorii, IV, loc care este de aşteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, ci nu de una materială, umană.

Concluzionând, există trei variante în ceea ce privește structura panteonului geto-dac: fie putem vorbi despre un singur zeu (Zamolxis), fiecare dintre celelalte entități amintite mai sus (Gebeleizis, Bendis etc.) fiind, de fapt, corespondenți ai sfinților din iconografia creștină, fie vorbim de un zeu suprem, alături de care acționau și zei mai mici, supuși voinței acestora, fie vorbim de un reformator moral și religios, anume Zamolxis, zeificat de poporul său după moarte și preluând prerogativele unei zeități anterioare. Oricum ar fi stat lucrurile, importanța lui Zamolxis, nu doar în istoria locală, este confirmată, de pildă, de Diodor din Sicilia atunci când vorbeşte despre trei mari profeţi ai omenirii Zarathrusta al perşilor, Zamolxis al geţilor si Moise al evreilor.

 

  1. Aş aprecia foarte mult dacă aţi putea vorbi şi despre Muntele Sfânt al dacilor, întrucât nu se cunosc foarte multe detalii în legătură cu acest aspect.

 

Răspuns: Pe marginea acestei teme, trebuie precizat, încă de la început, că localizarea cu exactitate a Muntelui Sfânt, Cogaion, al dacilor este încă un subiect dezbătut. Printre locațiile dezbătute în prezent regăsim zona munților Bucegi, Ceahlăul și Muntele Gugu din Masivul Ţarcu-Godeanu. Identificarea cu muntele Gugu este suținută de unii cercetători, precum Alexandru Borzea, care, în lucrarea Sanctuarul dacilor, afirmă că “Dacă este adevărat că a existat un munte sacru şi sfânt, Cogaionon, la daci, munte foarte înalt cu peşteră în vârf în care locuia ca un sihastru marele preot al lui Zamolxe şi citea semnele cerului, aducând şi jertfă zeului, acel munte a fast, cu cea mai mare probabilitate, muntele Gugu, cu peştera sa.”

Unele dintre primele informații legate de Muntele Sacru al dacilor sunt furnizate de Strabon, care, referindu-se la Kogaeonon, precizează că acesta se află în apropierea unei ape cu debit vijelios, unde trăia ca sihastru Deceneu, marele preot dac, continuator și promotor al învățăturilor rămase de la Zamolxis.

Din câte se cunoaște, Strabon ar fi preluat informațiile de la Peseidonos, care îl precede în timp și care stabilește drept locație a Muntelui Sfânt al dacilor, acel munte în care se găsește peștera în care Zamolxis ar fi trăit o parte a vieții sale. În acest context, o ”candidată” în seria posibilelor locuri devine și zona peșterii Polovragi.

Ca atare, în absența unei cercetări arheologice amănunțite în cazul fiecărei variante de locație în parte, sunt de părere că discuția rămâne deschisă pe termen nelimitat privind acest subiect.

Ce se poate considera, din punct de vedere logic, ar fi că acest loc concentra cei mai pregătiți preoți daci, aici se desfășurau anumite ritualuri de inițiere, anumite practici magico-religioase, dar tot aici, dat fiind faptul că, la acea vreme, studiile științifice erau preocupări tot ale preoților, să fi existat și ”laboratoare”, centre de studiere în astronomie, matematică și medicină. Tot aici este posibil să fi existat și o bibliotecă destul de vastă care să fi conținut toate cunștințele acumulate în timp de preoții și inițiații daci, deoarece, pentru mine cel puțin, este evident faptul că un volum mare de informații nu se putea transmite doar pe cale orală, ci era necesară păstrarea și transmiterea lor în scris.

 

  1. M-ar interesa la fel de mult şi rolul pe care geto-dacii l-au avut în ştiinţă, dar şi în anumite domenii ale cunoaşterii, cum ar fi, de exemplu, filosofia. Iar daca am adus aminte de domeniul filosofiei, aţi putea să evidenţiaţi specificitatea filosofiei geto-dacice şi importanţa pe care acesta a avut-o în lumea ideilor universale?

 

Răspuns: Din informațiile care sunt disponibile în acest moment putem afirma cu certitudine că, în unele domenii ale științei, dacii excelau și se poziționau, ca nivel al cunoștințelor, deasupra multor civilizații contemporane lor. În acest sens putem lua drept exemple, de pildă, medicina și astronomia.

În ceea ce privește nivelul de cunoștințe medicale ale vindecătorilor daci, autori antici precum Dioscoride (în De Materie Medica) sau Pseudo-Apuleios amintesc, în lucrările lor, de zeci de nume de plante, unele transcrise așa cum sunau ele în limba dacă, pe care aceștia le utilizau în tratarea diverselor afecțiuni. Amalusta (mușețel), blis (știr), budala (limba boului), dochela (lămâița de câmp), lax (cucută), mozula (cimbrișor), ormia (salvie), riborasta (bursture), skiare (scaiete), drocila (drăcila) sunt doar câteva exemple de plante, sălbatice ori cultivate de daci, ale cărui rol curativ era binecunoscut de vindecătorii autohtoni.

De la cei doi autori amintiți mai sus aflăm că medicii daci foloseau plantele, în mixturi sau singulare, după caz, în tratarea unei palete foarte largi de afecțiuni, cum ar fi rănile deschise provocate de corpuri străine, în calmarea astmului, a durerilor asociate herniei, în reducerea febrei, a tusei uscate, a durerilor specifice sarcinii la femei, chiar și în prevenirea mătreței și a căderii părului (cum este cazul plantei numite de daci fitoftetela și cunoscută azi drept părul fetei), în vindecarea umflăturilor glandulare, în tratarea deficiențelor de auz și a muscăturilor animalelor veninoase etc.

Totodată, strămoșii noștri cunoșteau rolul izvoarelor termale și le utilizau în tratamentul diverselor afecțiuni ale sistemului sos și circulator.

De asemenea, unele descoperiri arheologice, precum trusa descoperită la Sarmizegetusa Regia, confirmă că medicii daci aveau cunoștințe solide de chirurgie, instrumentele pe care aceasta la conținea fiind un semn că unele operații efectuate erau de un grad ridicat de complexitate pentru acele vremuri, cum este cazul trepanațiilor craniene. Un craniu descoperit la Poiana demonstrează o astfel de intervenție chirurgicală complexă. Inventare chirurgicale conținând instrumente precum bisturiu, sondă, pensete, cârlige și spatulă, au fost găsite de arheologi și în siturile de la Poiana și Brad

În ceea ce privește astronomia, o altă disciplină științifică pe care am ales-o drept exemplu pentru a arăta nivelul ridicat atins de civilizația dacilor, informațiile parvenite de la autori antici, cumulate cu descoperirile arheologice din perioada contemporană, atestă faptul că astronomii daci atinseseră un nivel foarte avansat pentru perioada istorică la care ne raportăm. În acest sens poate fi dat drept exemplu calendarul utilizat de strămoșii noștri, care însuma 365,242197 zile. Prin comparație, anul astronomic stabilit în perioada modernă a fost calculat la 365,242198, așadar eroarea în cazul calendarului dacic este aproape nesemnificativă. Concret, calendarul dacic avea o eroare de1,78 zile la 34 de ani, respectiv 1h 15min 3 s pe an, în timp ce calendarul utilizat de romani avea o eroare de 6h 48min 46 s pe an. Diferența este mai mult decât sesizabilă.

Un autor antic, Iordanes, afirmă că dacii cunoșteau raportul dintre diametrul Soarelui și cel al Pământului, dar și, în amănunt, mișcările stelelor, ale planetelor din sistemul nostru solar și orbitarea Lunii în jurul Pământului, dar și efectele acestui natural asupra planetei noastre.

De altfel, unii cercetători români precum Șt. Bobancu, E. Poenaru sau C. Samoila sunt de părere că unele structuri arhitectonice, cum ar fi cele din incinta sacră a Sarmizegetusei Regia, ar fi avut rol în determinarea cu exactitate de către astronomii daci a anumitor faze și momente ale Pământului în raport cu Luna și/sau Soarele.

În ceea ce privește filosofia autohtonă, ea, în acest spațiu, pare să se fi împletit cu religia și perceptele morale ale acesteia. Dintre ele, așa cum am precizat mai sus, se detașează distinct credința în nemurirea sufletului și în ”recompensa”, după moarte, pentru o viață pământească trăită potrivit unor norme și reguli morale pozitive. Lucian Blaga, (în Getica, în Saeculum. Revistă de filozofie, Sibiu, I, 4,1943), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se fereşte să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obţină o nemurire a dubletului său corporal. Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înţeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însuşire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoţii geţi, ca şi druizii la celţi, erau impresionanţi meşteri ai magiei.”

De asemenea, trebuie amintită relația extrem de puternică a strămoșilor noștri cu natura. Unele viețuitoare avea un caracter totemic foarte puternic în percepția lor. Se detașează, dintre toate, lupul,  care preferă să moară de foame sau în luptă pentru câştigarea prăzii decât să renunţe la libertate pentru a trece prin cercul de foc sau să facă alte exhibiţii ca să râdă şi să se minuneze spectatorii. Această vietate, prototip al războinicului înnăscut şi model de demnitate, a fost personificată şi aleasă totem de către strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii. Ca luptători împotriva duşmanilor, ei doreau să semene şi să se comporte ca divinitatea lup pe care o invocau în luptă (vezi stindardul dacic) şi în alte împrejurări. De altfel, este tot mai plauzibilă teoria potrivit căreia numele pe care dacii îl foloseau referindu-se la ei înșiși, ar fi fost daos/daoi, cuvânt cu origine tracică, însemnând ”lup/lupi”. Mircea Eliade, relatând informaţia lăsată de Strabon conform căreia dacii se numeau daoi, tradiţia consemnată de Hesychius că daos era numele frigian, popor anatolian de origina tracică, al lupului şi amintind de Daousdava, oraşul sau cetatea lupilor, în Bulgaria de azi, numele zeului trac al războiului, Kandáon, zeul Daunus etc., aprecia că dacii se numeau ei înşişi lupi, cei care sunt asemenea lupilor.

În ceea ce privește influența asupra altor culturi si referindu-ne doar la acest exemplu, al totemului reprezentat de lup, vom regăsi lupoaica drept cel mai puternic simbol al Romei antice, simbol inspirat, în opinia mea, din cultura dunăreană, traco-geto-dacă.

Cât privește practicile de inițiere, referindu-ne la un aspect legat de Zamolxis, atât de important se pare că era acesta printre ceilalţi daci, în vremea viețuirii sale pământești, încât, vreme de trei ani, perioada în care s-ar fi retras şi ar fi locuit izolat, în nişte încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul sau l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru întâmplat în al patrulea an. Poveştile ce au ajuns până la noi susţin că acest loc ar fi, de fapt, Peşterea Polovragi de astăzi. Dispariţia (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de ştiinţă de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual iniţiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaşte „moartea iniţiatică”, experienţă necesară înainte de a întemeia un nou mod de existenţă (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea “Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit şi realitate“.

 

  1. Există o legătură între aşezările dacilor şi faptul că sunt considerate mari porţi energetice ale Pământului? Care ar fi această legătură?

Răspuns: În mod cert, unele locuri, în percepția strămoșilor geto-daci, aveau anumite caracteristici care nu se explicau prin metode științifice bazate pe experiențe senzitive și depășeau această sferă, fiind aparținătoare ale transcedentalului. Așa cum astăzi locul de construire a unei biserici creștine sau a unei moschei musulmane nu este ales întâmplător, sunt sigur că și locurile de interes religios și spiritual din lumea geto-dacă erau alese urmându-se niște reguli prestabilite, care, în opinia mea, țineau seamă de relația cu natura și de facilizarea studierii astronomice.

Tradiția și amintirea unor astfel de locuri s-a perpetuat de-a lungul secolelor până la noi, cei de azi. Și aici putem aminti zona Bucegilor, templele de la Șinca Veche și Sarmizegetusa Regia, peștera Polovragi etc. Printr-o cercetare mai în amănunt, beneficiind și de tehnologia actuală, consider că parte din mister poate fi dezlegată. Din nefericire, în lipsa unei cercetări pluridisciplinare și consecvente, stagnarea într-o stare de necunoaștere lasă loc multor speculații pseudo-științifice, care, perpetuate, se pot dovedi periculoase și dăunătoare în legătură cu înțelegerea culturii și civilizației geto-dace.

 

Info:Valentin Roman este președinte și co-fondator al Asociației Vatra Daciei, organizație implicată în mod activ în diverse proiecte arheologice, editoriale, de promovare a istoriei naționale, dar și în demersuri civice care vizează apărarea intereselor românilor (ex. cazurile de retrocedări ilegale). De asemenea, este redactor-șef al site-ului www.vatra-daciei.ro, autorul volumului Pe urmele geto-dacilor și a participat la realizarea unor filme documentare precum Dacii – Noi dezvăluiri și Tracii, istorie ascunsă.

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5