Istoria literară, chiar în variantele ei canonizante, nu este și nu poate fi un act profetic. Ea operează retrospectiv, dintr-o poziție de putere simbolică, selectând, ierarhizând și interpretând opere în funcție de criterii estetice, ideologice și instituționale specifice unui moment istoric determinat. Atribuirea unui statut „oracular” istoricului literar este, așadar, o eroare de perspectivă: canonul nu anticipează perenitatea, ci o simulează prin autoritate critică.

• În acest sens, Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu și sintezele critice ale lui Alex. 26Ștefănescu funcționează mai degrabă ca fotografii de epocă decât ca hărți definitive ale valorii literare. Ele reflectă gustul, ideologia estetică și constrângerile contextuale ale autorilor, nu un adevăr trans-istoric.
• Unul dintre paradoxurile fundamentale ale istoriilor literare este că ele construiesc valoare nu doar prin includere, ci și prin excludere. Poeții care nu apar sau sunt marginalizați în aceste istorii sunt, implicit, declarați „neesențiali” pentru evoluția literaturii române.
• Cazurile Radu Gyr, Vasile Militaru, dar și ale altor poeți eliminați sau tratați periferic, sunt revelatoare. Absența lor nu este exclusiv rezultatul unui verdict estetic, ci și al unor factori extraliterari: biografii considerate „incomode” politic; asocierea cu ideologii condamnate postbelic; nepotrivirea cu paradigma modernistă sau postmodernă dominantă în critica ultimelor decenii.
• Astfel, canonul devine un instrument de putere culturală, nu un arbitru neutru al valorii.
• Argumentul central al criticii aduse lui Manolescu și Al. Ștefănescu este acela că poeții promovați de ei nu s-au dovedit, în mod necesar, mai pereni decât cei excluși.
• Perenitatea literară nu se măsoară exclusiv prin: prezența în manuale, citarea în sinteze academice, validarea de către o elită critică.
• Ea se verifică prin: memoria culturală colectivă, circulația textelor în afara mediului universitar, capacitatea operei de a genera rezonanță afectivă și simbolică pe termen lung.
• Din această perspectivă, poezia lui Radu Gyr – indiferent de controversele ideologice – continuă să fie recitată, memorată și transmisă informal, uneori mai intens decât poezia unor autori „canonici” ai istoriilor recente. La fel, Vasile Militaru rămâne prezent în cultura populară și în mediile religioase, acolo unde istoria literară oficială nu mai are autoritate.
• Nicolae Manolescu a susținut constant ideea autonomiei esteticului. Totuși, aplicarea acestui principiu în Istoria critică este selectivă. Poeți cu biografii problematice sunt eliminați nu doar pentru slăbiciuni estetice, ci pentru că esteticul lor nu mai poate fi separat confortabil de etic și politic.
• Această contradicție indică faptul că istoricul literar: nu este un profet al valorii ci un administrator al unui canon compatibil cu epoca sa.
• Al. Ștefănescu, mai empatic și mai narativ, nu scapă nici el de această limitare: preferințele sale pentru lizibilitate, anecdotic și „umanitate” critică duc la alte excluderi, la fel de discutabile.
• Faptul că poeți precum Radu Gyr sau Vasile Militaru revin constant în dezbaterea publică, în antologii alternative, în cercetări recente sau în memoria culturală informală demonstrează că istoria literară nu este închisă, iar canonul este revizuibil.
• Această revenire nu înseamnă o invalidare totală a lui Manolescu sau Ștefănescu, ci o dovadă că: istoricii literari nu sunt profeți, valoarea nu este garantată prin decret critic, iar literatura autentică își găsește căi de supraviețuire dincolo de instituții.
• Nicolae Manolescu și Al. Ștefănescu nu au fost „profeți” ai literaturii române deoarece istoriile lor nu au putut anticipa adevărata durabilitate a poeților promovați sau excluși. Ele rămân opere importante, dar contextuale, marcate de limite ideologice, estetice și instituționale.
• Perenitatea literară se decide nu în istorie, ci în timp – iar timpul, spre deosebire de critic, nu are preferințe teoretice.

Al.Florin Țene