Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poeme

Faptul era unul de rutină

Nedumerită
ca o frunte care găzduia riduri
le acopeream cu înţelegere.

Faptul era unul de rutină
şi credeam că ochii pot spune mai mult
cu mişcarea lor care smulge alte priviri
care descoperă cu interes restul
fără intenţie şi chemare
doar cu spor de interes.

Am văzut chiar imaginea
cum se scălda-n culoare pe trupul tău
până-n momentul acela crud
când creşte în mine disperarea
şi o simt pănă-n vârful unghiilor
ce se rod de ividie
cu dinţi străini.

Se apropie corăbii de gânduri

Limba ascuţită pe cuvinte albastre
ca şi ochii rupţi din contextul expus
îmi pun propoziţia în fraze prea lungi
care se pierd în irisul lor.

Carnea mea obosită de toate răutăţile lumii
prinsă-n cleştele vremii trăite
e ca o ancoră-n trupul tras la ţărmul
unei mări neobişnuit de goală-n iluzii
pe care o umplu delfinii şi bancuri de peşti.

Se apropie corăbii de gânduri
pline de tot ce se naşte cu sângele cald,
femei străine de toate culorile
vin şi ele cu dragostea mea în falduri
în paradisul acesta sălbatic.

Doamne, la tâmplele tale luminoase
se-nchină şi îngerii căzuţi,
oamenii privesc şi cu mâinile-n cruce
se pun în genunchi şi ascultă,
în inimi iubirea li se înfiripă
şi bucuria se vede pe feţe.

Te încălzeşte gândul rece

Cel mai potrivit este să te întrebi
aşa ca din obişnuinţă,
să te convingi singur că adevărul
nu poate fi spus la oricine
fără să-ţi irite unele slăbiciuni.

Te încălzeşte gândul rece
că orice opţiune este ca o lampă
care te însoţeşte prin întuneric
iar cheia cea mai potrivită
este cea care deschide uşa
şi poţi trece mai departe în siguranţă.

Deaceea ocolirea unui răspuns
ce stârneşte o supărare,
e un fel de a întinde mâna
cuvintelor care ne apără
de suferinţa din interior
şi ne îndreaptă trupul
să mergem drept.

Înger în cer

Ce se întâmplă dacă o mamă îşi pierde copilul
printr-o întâmplare stupidă
nebănuită de nimeni?

Ai spune că aşa e voia Domnului
cu îngerii pământeni,
dar nu mai eşti convinsă
că voia lui este dreaptă
şi nu o greşeală divină.

De aceea Dumnezeu lăcrimează şi el
şi te întăreşte-n crez
să-l păstrezi în gând,
înger în cer.

Cu gândul înlăuntrul fiinţei

Căzuse noaptea-n ape
ceaţa le acoperă malurile ondulate
întunericul se lasă atât de jos peste pământ
şi noi acoperim cu privirea drumurile.

Dumnezeu trece singur,
duce pe umeri cerul nostru de mâine,
rupe cu mâinile pâinea cea de azi
şi o împarte la nevoiaşi.

Lumea se mişcă depăşită de interese şi evoluţie,
înghesuită în memoria fiecărei persoane
în care se caută prea târziu
nevoia voinţei de acţiune
sub sceptrul bunăstării omului,
al înţelegerii curgerii spre viitor,
cu gândul înlăuntrul fiinţei
la cine-i scurtează viaţa.

Semn de schimbare

E semn că se schimbă ceasurile,
îşi plimbă acele invers, din răzbunare
şi acel zvon că timpul se întoarce la origini.

Oasele mele-s asemenea crengilor uscate
iar genunchii nu vor să creadă,
îşi uită îndoiala-n articulaţii.

Voinţa ne-ngăduie lupta, îi pune sceptrul,
mâinile deschid porţile galbene
să treacă trăsurile toamnei.

Tu aşezi norii în ele şi-i plimbi
cu brumele dimineţii pe roţi,

de poemele iubirii caută femei de ploaie
să le mângâie pe coapsele fine
ca pe scrisul unor vechi manuscrise.

Curbele zilei se ridică

Stelele nopţii curg peste mare,
dau semne luminoase că se apropie ţărmul,

întunericul se ridiă ca un strat de ceaţă,
dimineaţa prinde lumina de coarne,

aburul pâinii s-a însorit.

Curbele zilei se ridică, fac bolta pe cer,
unul în altul ne vom ridica, nici pe scări nici prin aer colorat

ştiind că suntem ai timpului.

Când voi migra în trupul femeii înger
inima-mi va rămâne să bată ritmul
pe care nimeni nu-l ştie.

Doar sufletul se-ncinge ca dragostea din reflex.

Înţelesul vâscos se scurge ca mierea

Se-ndoaie din încheieturi cuvintele acestui poem
literele scoase din minţi lovesc în silabe
mai au puţin şi vocalele plâng din instinct.

Înţelesul vâscos se scurge ca mierea
capătă sunete din rostirea-i amară

Ziua să fi fost ploaie, nimeni nu ştie.

Seara cade-n genunchi peste ape
noaptea îşi face culcuş în păduri.

O întoarcere pe dos a nervilor atinşi.

Cum se susţin vechile legături de glezne
când totul se mută mai sus în mişcare.

Iubirea câtă se naşte, e voluptoasă şi dulce.

Dincolo de umbre şi zvonuri

Cine poate să-i vadă urmele, nu le vede,
îşi oboseşte ochii prin locuri neumblate.

Dincolo de umbre şi zvonuri rătăceşte lumina
din care-i dă culoare sensului dobândit

şi viul, nici el străin în moartea posibilă
rupe lanţuri de presimţire oarbă,
voinţa păstrează încă încredere.

Destinul ei nu se ştie.

Gândul e o mulţime a aceluiaşi om,
memorie cu respiraţia caldă ce naşte visare.

Copacii cu frunzele roşii.

Sibiu, 30.11.2015.