Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Paula ROMANESCU: UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT ? /OÙ SONT-ILS CEUX QUI N’EXISTENT PLUS ?/ Radu DEMETRESCU-GYR

Paula ROMANESCU

Doar umbra celor care nu mai sunt continua sa ne ajunga inluminandu-ne cu nobletea iubirii de neam si credinta crestina. Sa-i ascultam, sa fim la inaltimea crezului lor si a verticalitatii morale.

Radu DEMETRESCU-GYR

(1905 – 1975)

    Poet emblematic, botezat parcă în suferinţă, Radu Gyr rămâne poate expresia cea mai pură a tezaurului de credinţă al românilor, împărtăşanie de cânt izbăvitor din chiar lacrima neamului.
Cadru universitar, poetul avea să cunoască încă din 1937 suferinţa detenţiilor, condamnarea la moarte comutată în muncă silnică pe viaţă.  Din suferinţă a durat cânt, fiindu-le camarazilor din temniţele iadului roşu alean şi rugă înaltă, încât Iisus însuşi va fi intrat în celulă să-i fie (să le fie) mai aproape.
Avea să fie eliberat în 1963.
   Poète représentatif, Radu Gyr semble avoir été baptisé dans la souffrance tout en restant l’expression la plus pure du trésor de foi chrétienne des Roumains, eucharistie de chant                                                                                   de la larme même de ce peuple.
Professeur universitaire, le poète connut le régime des prisons dès 1937, il fut condamné à la mort, peine commuée en travail forcé à la vie.
De sa souffrance il en fit chant, en devenant en même temps pour ses confrères de prisons des enfers rouges support moral et haute prière ainsi que Jésus-même entra dans la cellule pour lui ( pour leur) être plus près.
Il fut libéré en 1963.
Le poème qu’Andrei Ciurunga lui dédia est un hommage des plus vibrants rendu à un camarade de souffrance chez lequel Jésus entra dans la cellule.

À Radu Gyr

                        De Andrei Ciurunga

Prietene de temniţă duşmană
Şi frate bun de pâine fără grâu,
Ne doare pe-amândoi aceeaşi rană
Şi, spumegând, muşcăm acelaşi frâu.

Dar vântul mi-a trimis, sau poate cerul,
În plânsul de cătuşe vechi şi crud
Un cântec lin pe care temnicerul
Nu l-a simţit fugind de la Aïud.

Când noaptea mă prindea de caraulă,
Însângerat de-al dorurilor şir,
Iisus venea la mine în celulă,
Adus de mucenicul Radu Gyr.

Trupul uita întreaga lui durere
Sub ochii calzi ce binecuvântau
Şi-n presimţita noastră înviere
Clopotniţe din amintiri sunau.

Dacă ne-au spart hotarele strigoii
Şi mulţi au luat al drumului îndemn,
Noi am rămas sub zidurile Troiei
Şi sub copita calului de lemn.

Cu ochii grei de flăcări şi de vise,
Am strâns în traistă toate câte-au fost
Şi-l aşteptam în lanţuri pe Ulise
Să-i spunem Iliada pe de rost.

Împovăraţi de vânturile stepii,
Nu s-a oprit niciunul dintre noi,
Căci mergem înainte, suntem jnepii
Şi nu se uită nimeni înapoi.

Noi n-am gustat cotnarul la ospeţe
Şi n-am visat prin Haidelbergul nou
Dar am urcat în pisc o tinereţe
Pe baricada veacului erou.

Prietene de temniţă duşmană
Şi frate bun de pâine şi de grâu,
Îmi stai alături, rană lângă rană,
Şi spumegăm în ham, frâu lângă frâu.

Căci eşti aproape, mâna te-ar atinge,
Şi simt căzându-ţi de sub spinul greu
Un strop de sânge cald ce se prelinge
Şi se-mpreună sub condei cu-al meu.

À Radu Gyr

Par Andrei CIURUNGA

Mon camarade de bagne ennemi
Et toi, mon frère de mauvais pain sans blé,
On souffre tous les deux de la même plaie
Et, tous les deux on ronge le même frein.

Mais le vent m’envoya, ou peut-être le ciel,
Dans les pleurs des menottes vieilles et rudes,
Une chanson que le geôlier
Ne le vit pas s’évader de Aïud.

Quand la nuit noire me couvrait de sa houle,
Ensanglanté par les griffes du délire,
Jésus venait chez moi dans la cellule,
Emmené par le martyr  Radu Gyr.

Alors mon corps oubliait toute douleur
Sous Ses yeux tendres qui nous bénissaient
Et dans notre promise résurrection
Les cloches des souvenirs retentissaient.

Si les revenants envahirent nos frontières
Et beaucoup d’autres égarèrent la voie,
Nous, on resta sous les murs de la Troie
Et sous le fer du cheval de bois.

Les yeux brûlés de flammes et de rêves,
Tous les biens entassés dans le cœur,
Nous attendions Ulysse, enchaînés,
Lui redire l’Iliade par cœur.

Chargés de tous les grands vents de la steppe,
Nous marchions sans nous arrêter guère,
Tout droit, car nous sommes comme les jnepes*
Et personne ne regarde en arrière.

Nous n’avons pas goûté le Cotnar aux grandes fêtes
Nous n’avons pas rêvé d’un Heidelberg nouveau,
Mais la jeunesse nous fut la grande conquête
Sur la barricade du siècle-hérou.

Mon camarade de bagne ennemi
Et toi, mon frère de mauvais pain sans blé,
On souffre tous les deux de la même plaie
Et, tous les deux on ronge le même frein.

Car tu es près de moi, ma main pourrait t’atteindre
Et je sens sous l’épine de chagrin,
Une goutte de ton sang chaud qui vient rejoindre
Et s’entremêler en vers avec le mien.

Radu Gyr

As’ noapte Iisus…

As’ noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist, ce înalt era Christ !
Luna-a intrat după El în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile lui păreau crini pe morminte,
Ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L spoia cu argint pe veşminte,
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

M-am ridicat de sub pătura sură :
– Doamne, de unde vii ? Din care veac ?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi  mi-a făcut semn să tac…

A stat lângă mine pe rogojină :
Pune-mi pe răni mâna ta.
Pe glezne-avea urme de răni şi rugină,
parcă purtase lanţuri cândva…

Oftând Şi-a întins truditele oase
Pe rogojina mea cu libărci.
Prin somn, lumina, iar zăbrelele groase
Lungeau pe zăpada Lui vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână,
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Simţeam cum îmi cade tâmpla pe mână,
şi am dormit o mie de ani…

Când m-am trezit din grozava genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri…

Am întins braţele. Nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul. Niciun răspuns.
Doar razele reci ascuţite-n unghere
cu suliţa lor m-au împuns.

– Unde eşti, Doamne ? – am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui.
M-am pipăit şi, pe mâinile mele
am găsit urmele cuielor Lui…

Cette nuit Jésus…

Jésus entra dans ma cellule cette nuit.
Qu-Il était triste, qu’Il était haut mon Christ !
La lune se glissait derrière Lui
Et le faisait beaucoup plus haut, plus triste.

Ses mains, aux lys sur des tombes en ressemblaient,
Ses yeux profonds  –  aux forêts de sapins.
Son habit – voile de lune, argenté,
Argentées les blessures de Ses mains.

Je me suis levé de mon humble grise couche :
D’où venez-Vous, Seigneur, de quelle ère ?
Jésus porta un doigt à la bouche
Et me fit signe de ma taire.

Il s’assit sur ma natte couverture :
Mets ta main sur Mes plaies doucement !
Il avait aux chevilles de la rouille, des blessures
Comms s’Il avait porté des chaînes longtemps.

En soupirant Il s’étendit ensuite
Sur ma couche de paille pleine de blattes.
Il éclairait en sommeil et, sur la natte,
Les gros barreaux dressaient Sa neige bénite.

La cellule paraissait une montagne,
Des rats et des punaises y régnaient.
Ma tête tombait de sommeil ; dans ce bagne
J’ai dormi toute une éternité…

Quand j’ai rouvert les yeux, dans l’affreuse cellule,
Le paillasson sentait les roses rares.
Moi, j’étais en cellule, sous la lune,
Pourtant Jésus je ne Le voyais nulle part…

Et j’ai tendu les bras. Personne. Silence.
Aucune réponse des murs de malheur.
Seuls les rayons aigus, froids de l’absence,
Par leurs épées ont transpercé mon cœur.

J’ai hurlé aux barreaux : – Mon Jésus, où êtes-Vous ?
Fumée d’encens de la lune en venait.
Et sur mes mains, quand je les ai touchées,
Il y avait la trace de Ses clous.

 

Blestemul Aiudului

Aiudule, Aiudule,
temniţă cruntă,
fă-te zăludule
piatră măruntă !

Focul mânce-te
că nu te saturi.
Mereu vrei scâncete
şi bei oftaturi !

Vântul destramă-te
că nu-ţi ajunge
– şi’n marea-ţi foamete –
mereu vrei sânge!

Apele facă-te
ape ca ele,
lacrimi din lacăte
plâns de zăbrele!

Grindina’ndoaie-te
spele-te ploaie,
lanţuri şi geamăte
să ţi le’nmoaie !

Aiudule, Aiudule,
fiară năucă,
face-te-ai crudule
scrum şi nălucă.

Maudit sois-tu, Aïud !

Aïud, Aïud,
Prison damnée,
Que tu deviennes
Pierre écrasée !

Que le feu ronge
Tes pierres, toi qui
bois des soupirs,
manges des giries !

Que le vent écroule
Tes murs car
Dans ta famine
Tu bois du sang !

Que les eaux viennent
Faire de toi
Pleurs des barreaux,
Larmes des cadenas !

Que la pluie te fonde,
Que la grêle te fende
Et que s’éteindent
Les gémissements !

Aïud, Aïud,
Bête enragée,
Que tu devienne
cendres et fumée !

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. DMG spune:

    …De excepție!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5