ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Persistentul prezent

Nu ştiam dacă eram tocmai acolo unde ar fi trebuit să fiu, dar eram sigur că, în acea săptămână, alături de ea, altundeva nu putea exista altceva mult mai clar, menit de a-mi confirma prezenţa. Acea încredere că de aici se putea pleca oriunde şi, mai ales, se ajungea tocmai acolo unde nimeni nu mai ştia în ce anotimp se afla; în ce clipă şi-n ce zi fără ore. Şi nimeni nu mai sesiza că doar existenţa ei anula orice timp trăit; ivirea celei ce nu putea fi cunoscută niciodată, în pofida tuturor confuziilor date de asemănări cu altcineva; cu totul altcineva, năpădind mintea asemenea formelor materiale de lumină, tocmai decupate din transparenţele abia coagulate.

Ştiam, totuşi, că uneori ea venea chiar şi aici. Însă venea doar noaptea, când aerul devenea mai dens decât vântul ce smulgea respiraţii străine. Şi întotdeauna cobora doar din acele trenuri ce nu întârziau niciodată. Trenuri goale, transportând întunecimi fără văzduh chiar şi-n plină zi. Oprind doar în plenitudinea acelor ceasuri în care lumina lunii căpăta un luciu metalic. Iar şinele căii ferate nu lăsau impresia aproprierii dintre ele, pe măsura ce, în priviri, se îndepărtau de călătorii clandestini. Căci atunci când ea sosea, era miezul nopţii. Era adevărul în care nimeni nu mai  putea visa iluzii rezultate din interferenţele realului înşelător. Şi nimeni nu părăsea propriul spaţiu, chiar dacă umbrele celor adormiţi tremurau tot mai intens, iar atunci când nici o privire nu mai pătrundea în semiîntunericul mat, se desprindeau de trup spre a levita în luciul unduitor din preajma ferestrelor. Erau umbre tridimensionale, ce-şi schimbau locurile între ele doar când ea trecea alături, aproape plutind pe străzile fără aer; grăbind pasul de parcă ar fi revenit dintr-o absenţă insuportabilă, identică uitării mele tocmai din acea oră atât de nepotrivită când, pentru prima dată, intrasem în hotelul Rina Sinaia. Am zis că eram eu şi am evidenţiat faptul că rezervasem camera încă de luna trecută. Îndată, însă, mi s-a dat de înţeles că nu mai erau necesare şi alte lămuriri, că nu trebuia să-mi fac griji, căci oricum, până în zori, se mai aşteptau şi alţii.

Abia când am intrat în camera 307, mi-am permis câteva momente de preget, nădăjduind că tocmai aici era acel spaţiu în care aş fi izbutit să mă simt inexistent, cu toate că mirosul resimţit numaidecât îmi aminti că era acelaşi cu cel din urmă cu câţiva ani. Neschimbat. Ca şi cum aici şi doar aici ar fi existat tocmai acel ceva ce nu putea fi înţeles şi cunoscut vreodată. Exista ea, acea femeie ce emana acest iz seducător, doar pentru că întotdeauna îşi spăla părul numai cu laptele proaspăt. Şi întotdeauna, revenind din oraşele veşnic necunoscute, aducea cu ea ceva ce nu exista niciunde altundeva. Ceva ce dăinuia întotdeauna. Ca într-o altă viaţă. Aceste miresme percepute din nou. Tot mai intens şi tot mai viu, în toate amintirile confundate cu percepţii prezente. Cu aceste imagini în care o vedeam şi-mi spuneam că era ea, indiferent de tot ce credeam. Chiar dacă era la fel ca în urmă cu mulţi ani. Şi chiar de mă contrazicea cu înverşunare: „Cu asemenea iluzii, n-o să apuci să trăieşti.”

 „… şi nici n-ai să observi că aici sunt doar cei care nici nu ştiu cine suntem”, continua pe când străbăteam scuarul de la liziera pădurii de stejari, unde frunzele tremurau aninate chiar deasupra băncilor de lemn lăcuit. Chiar dacă băteau din aripi, păsările rămâneau ţintuite în acelaşi loc. Cineva aruncă un bumerang ce refuză să se întoarcă. Iar apa, apa fântânii arteziene nu mai cădea înapoi în bazin, ci forma un strat consistent, de glanţ aprins, chiar deasupra cilindrului de ciment. Şi toate astea, doar pentru că ea era iar aici. Era ea. Singura femeie din întregul univers capabilă de a inspira tot aerul din preajma ei.

„Ai observat? încerca să-mi distragă atenţia. În hotelul în care suntem cazaţi, ventilatoarele de pe holuri se rotesc în sens invers. „

Nu-i răspundeam. Recurgând la obişnuitele-mi eschive, trăiam senzaţia că am mai trăit toate astea, că prin tot ce făcea, ea doar relua şirul amintirilor mele, obligându-mă să le repet ca şi cum am fi fost mereu în acelaşi timp, cel de atunci; de parcă, treptat, aş fi pierdut chiar şi virtutea de a fi prezent din nou aici. În acest loc în care totul rămânea la fel ca în urmă cu mulţi ani. Şi acest fapt îmi era confirmat chiar şi de insistenţa ei de a mă fotografia; de aceeaşi lumină din ochii mei, ca şi cea de atunci, când am întâlnit-o pentru prima oară; clipa în care am încetat să mai exist doar pentru mine. Aceeaşi de acum. Când tot ce ne înconjura căpăta contururi tot mai clare. Şi tot mai multe culori scăpărau prin apropieri ademenitoare; tonalităţi ce nu existau niciunde altundeva. „Căci rezultau din suprapunerea privirilor noastre”, explica ea în timp ce trăiam senzaţia că tocmai din actualul vis văzut, treptat, începeam să recuperez imagini uitate în anii fără viaţă. Începeam să devin cu totul altcineva; un călător ce credea într-un singur prezent: cel de aici. „Ca şi cum altundeva n-ar mai fi existat mai nimic”, zicea continuându-mi gândurile, pe când, tot mai sigur şi tot mai intens, începeam să nutresc o stranie jinduire: voiam s-o ating. Dar ea începu să-mi vorbească de trenuri şi de garduri de oglinzi de la marginea căii ferate. „Întrucât, aici, se poate veni doar din trecut”, zicea şi accentua ideea că între oglindiri şi reprezentări reale întotdeauna existau câteva clipe de întârziere. Asemenea absenţelor insesizabile, de care aminti ulterior; de neînţeles în anumite circumstanţe. Cum era, spre exemplu, chiar şi luciul aerului din poza păstrată în telefonul ei; poza mea ce-mi confirma convingerea că acum puteam fi doar aici, doar alături de ea.

„Şi totuşi, zise când nu mai vedeam nici un tren, iar în oraş n-a mai rămas nimeni; şi totuşi, niciodată nu aşteptăm în zadar. Nici măcar în aceste clipe, pline de amintiri noi, anulând trecutul rămas încă de atunci; din momentul în care ne-am întâlnit pentru prima dată tocmai în acest loc, spre a rămâne împreună pentru tot restul vieţii.”