Sursa primară:http://vorniceneanul.ro/petru-istrate-dascalul-care-a-iubit-scoala-cu-toata-fiinta-sa 
Autor: Teodor EPURE
Publicat integral: 08 aug.2015

PETRU ISTRATE – DASCĂLUL CARE A IUBIT ȘCOALA CU TOATĂ FIINȚA SA

Motto : ”Mijlocul cel mai bun de a-i moraliza pe oameni este de a le mări respectul față de ei înșiși”.
                                                                                                               Spiru Haret

Există momente pentru care simt nevoia să privesc mai intens în urmă, la anii aceia minunați, ai activității mele didactice, pentru a revedea cu nostalgie și plăcere chipurile dragi ale unor colegi care s-au bucurat de un deosebit prestigiu în rândul cadrelor didactice, al elevilor și al părinților și care au adoptat o tehnologie didactică modernă de învățământ. Toate bucuriile trăite de atunci se revarsă ca un torent, redeșteptând clipe neasemuit de frumoase, pe care numai amintirile sunt în stare de a le zugrăvi cu atâta mărinimie. Unul dintre acești colegi, care a fost mereu credincios ideii, pe cât de nobile, pe atât de plină de adevăr că ”pasiunea și dragostea față de copii constituie o adevărată cheie a succesului în educație și instrucție” a fost învățătorului Petru Istrate. Parcă și acum îi văd chipul său blând, aplecându-se cu înțelegere și căldură spre făptura firavă a școlarului, ce se trudea să iasă biruitor în lupta cu abecedarul!

Petru Istrate a venit în lumea pământeană la sfârșitul lui Florar, pe 28 mai, al anului 1939, în comuna Vorniceni, județul Botoșani, fiind unul dintre cei cinci copii ai familiei Dumitru și Profira Istrate. Tatăl său era un țăran bine cunoscut în comunitate, șugubăț și inteligent, cu o activitate obștească bogată, fiind membru activ al corului căminului cultural, alături de prietenii și vecinii săi, Vasile Epure și Costachi Mărgineanu. Mama sa era o ființă de un devotament rar, cu o judecată foarte dreaptă și o putere de credință și dragoste pentru copiii săi cum nu s-a mai întâlnit.

Împreună au crescut și educat cinci copii : Lenuța, învățătoare, Costachi, profesor de limba română, Petrică, învățător, Tincuța, asistent medical și Maria, cercetător științific. Toți au fost educați în spiritul dragostei de muncă, de dreptate și adevăr, învățăminte care i-au călăuzit în toată activitatea lor de mai târziu.

Petrică era un bărbat de statură mijlocie, bine făcut, cu niște ochi mari, scânteietori, mereu sfătos, cu un bun simț ancestral în elaborarea judecăților, ironic uneori, însă nu se supăra niciodată.

Copilăria și-a petrecut-o în satul natal unde urmează școala primară și elementară. În urma susținerii  examenului de admitere la Școala Pedagogică de Băieți de la Șendriceni, Dorohoi, pe care îl trece cu rezultate foarte bune devine elev al acestei școli începând cu anul școlar 1953-1954. În anul 1955 tinerețea sa devine zbuciumată, în urma morții premature a tatălui său iar toată responsabilitatea creșterii și educării lui și a fraților rămâne în seama mamei. La 1 septembrie 1957 termină cursurile școlii de la Șendriceni (care între timp s-a transferat la Liceul ”Grigore Ghica” din Dorohoi, școala fiind desființată) și este numit învățător la Școala Elementară din Vorniceni, unde și-a propus să aplice cunoștințele sale în practică, să modeleze personalitatea copiilor sătenilor săi, să formeze colective de elevi uniți, modești, harnici și ambițioși, care să se integreze ușor mai târziu în mediul social, cu respectarea particularităților individuale și a drepturilor lor.

Un fost elev de-al său, din Vorniceni, căruia i-a predat lecții de vioară și care în prezent este instrumentist la Filarmonica de Stat din Iași mi-a mărturisit următoarele gânduri despre învățătorul său, Petre Istrate : ”M-a chinuit mult, în speranța că vreodată va scoate din mine un bun interpret la instrumentul pentru care, zicea el, aveam chemare. Am ureche muzicală, degete lungi și perspective frumoase. Nu și-a pierdut speranța, a trudit alături de mine iar rezultatele dovedesc că nu s-a înșelat. Pentru toată munca și devotamentul lui, pentru încrederea pe care a avut-o și pentru faptul că a văzut la acea vârstă talentul ce se ascundea în mine, îi mulțumesc mult, din tot sufletul.”

În anul 1959 se căsătorește cu învățătoarea Ionescu Elena, o ființă calmă, ospitalieră, bună la suflet, cu dragoste de familie, fiica unui ceferist, născută și crescută într-un cartier din Burdujeni, al municipiului Suceava, absolventă a Școlii Pedagogice de Fete din Gura-Humorului, care la 1 septembrie 1957 a fost repartizată învățătoare la Școala Elementară din Vorniceni, împreună cu alte două colege, Beleca Olga (Epure) și Croitoru Alexandra (Istrate).

Prin căsătorie s-a consfințit o dragoste puternică, intensă, amândoi devenind o singură ființă, așa cum se spune în credința ortodoxă, trăind în continuare în spirit creștin, cu devotament nețărmurit unul pentru celălalt, pentru copii, pentru familie, pentru toți cei apropiați.

În anul 1960, la cerere, obține transferul împreună cu soția în fostul raion Fălticeni, regiunea Suceava, unde lucrează mai întâi ca învățător în satul Rotunda și apoi ca profesor suplinitor la Școala Elementară din satul Roșiori, comuna Liteni.

Începând din luna aprilie a anului 1962 este director al Căminului cultural din comuna Liteni, unde s-a preocupat mai mult decât oricare alt cadru didactic de cultivarea aptitudinilor artistice în rândul tineretului sătesc, pregătind formații artistice pe care le-a îndrumat cu multă competență și responsabilitate. A înființat și condus formația de taraf, care s-a bucurat de aprecieri deosebite în rândul concetățenilor săi, formație care a obținut numeroase premii și diplome în cadrul Festivalului Național ”Cântarea României”.

În perioada 1 septembrie 1969 – ianuarie 1975 este director al Casei de copii școlari nou-înființată în comuna Liteni, unde și-a demonstrat calitățile sale de bun gospodar, dragostea pentru copiii cu diverse dizabilități, reușind să creeze un climat optim de muncă atât în rândul cadrelor didactice cât și în rândul copiilor.

Calitățile sale pedagogice l-au recomandat să fie promovat în funcția de director-adjunct al Liceului Teoretic din Liteni, în perioada 1 septembrie 1990 – 1 septembrie 1993. Ca director-adjunct a acționat cu dăruire și pricepere la buna organizare a activităților școlare, fiind preocupat îndeosebi de creșterea calității procesului instructiv-educativ. A vegheat cu exigență la continua perfecționare profesională a învățătorilor și profesorilor școlii, dovedind un bun spirit organizatoric, capacitate de a mobiliza și angaja  toate forțele creatoare din școală spre desfășurarea unui învățământ de calitate. După 1 septembrie 1993 până în anul 2001, când s-a pensionat, a dorit să se întoarcă la catedră și a lucrat ca învățător la Liceul din Liteni, comună care după revoluția din 1989 a devenit orașul Liteni.

Copiii, tinerii din localitate, i-au fost adevărata bogăție sufletească, o comoară în care a investit tot ce avea mai bun. În cei 44 de ani cât a lucrat în învățământ a iubit școala cu toată ființa sa și a considerat-o întotdeauna lumina, sufletul și bunăstarea comunității din care face parte. Punctul forte l-a constituit buna sa pregătire metodică și de specialitate, receptivitatea la nou, dăruirea și responsabilitatea în muncă, capacitatea creatoare, căldura sufletească, dragostea pentru copii, calități ce s-au manifestat în întreaga sa carieră didactică.

A dezvăluit cu mult talent și tact pedagogic tuturor generațiilor de copii tainele scris-cititului și socotitului, insuflându-le cele mai nobile sentimente față de locurile natale. Competența și dăruirea în pregătirea elevilor pentru muncă și viață i-au adus un prestigiu deosebit în rândul cadrelor didactice și cele mai bune aprecieri din partea părinților și elevilor.

Pe lângă activitatea instructiv-educativă și cultural-artistică, învățătorul Petru Istrate a desfășurat o perioadă îndelungată și o activitate social-obștească bogată, conducând cu multă competență comisia de judecată de pe lângă Consiliul Popular al comunei Liteni și contribuind la soluționarea amiabilă a litigiilor apărute în comună.

În urma căsătoriei au rezultat doi copii : un băiat, Marcel-Dumitru, profesor universitar, care în prezent îndeplinește funcția de decan al Facultății de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică Aplicată din cadrul Universității Tehnice ”Gheorghe Asachi” Iași și o fată, Dana, ingineră, care conduce o societate de construcții civile în orașul Râmnicu Vâlcea.

În anul 2006 au apărut momente grele în viața învățătorului Petru Istrate când, în urma unui accident vascular, este imobilizat la pat. Acest lucru l-a afectat profund. Copleșit de durere și deznădejde, deseori își alina suferința cu frumoasele amintiri pe care le avea din viața de familie, din prolifica sa activitate în învățământ și din vremea când, împătimit fiind, petrecea ore întregi la pescuit în albia Siretului, care se afla în spatele casei sale. A suportat cu stoicism suferința urmată de mai multe accidente vasculare tranzitorii până la sfârșitul lunii ianuarie a anului 2014 când inima sa a încetat să mai bată, lăsând în urmă un gol imens și multă durere. Într-o zi friguroasă de februarie, când din văzduhul plumburiu continuau să cadă fulgi grei și din când în când crivățul răbufnea în rafale viscolind și troienind zăpada pe drum, familia, colegii, cei care l-au iubit și apreciat, înfruntând cu greu vitregia naturii, l-au condus pe învățătorul Petru Istrate pe ultimul drum, până la cimitirul orașului Liteni, unde își doarme somnul de veci. Singura consolare a familiei și a celor care l-au cunoscut, iubit și prețuit, este faptul că amintirea sa va dăinui în mentalul comunității și va constitui un puternic exemplu de dăruire și de devotament.