Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Poeme de Sfintele Paşti

      Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

     

     

     

     

     

    Poeme de Sfintele Paşti

    Cerul şi pământul dăinuie

    Printre oameni
    timpul trece neluat în seamă,
    fără remuşcări nu ne spune nimic
    ia cu el tot ce-i mai frumos
    şi pleacă nepăsător din valea morţii
    până se şterge totul din memorie.

    Cerul şi pământul dăinuie ,
    nu au prea multe aşteptări,
    rămân sub picioarele altor muritori.

    Privesc cum totul arde în foc
    fără nicio părere de rău,
    întâmplător drumurile se reiau,
    caută vârful
    unde nimeni nu agunge fără moarte
    şi moartea se naşte odată cu viaţa.

    Tu spune-mi când tac
    de ce nu strig,
    şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

     

    Cred

    Rup din mine bucăţi de trecut,
    le aşez sub tălpi
    şi devin drumuri sfârşite,
    mai mult decât orice
    mă tem de nimicnicia oamenilor
    de care nu mă pot apăra.

    Pentru înălţarea spiritului
    cred în libertatea de gândire,
    în valorile neamului meu,
    nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

    Lăsaţi-mă să sper că nici moartea
    nu poate şterge urmele,
    duşmanii se îmbată cu iluzii.

     

    Cred că…

    Doar nisipul din trup l-am păstrat
    într-o clepsidră de sticlă cu nervuri colorate,

    restul l-am aruncat în apele de unde bea curcubeul,
    perle nu mai port în gând, şlefuiesc în cuvinte
    pe care le rânduiesc după silabele sunătoare,
    le aud prin somn de la cocoşii dimineţii
    ce sparg prin cântecul lor întunericul.

    Semne-n tăieturi pe coaja verde a unui făgui
    Se lasă drumului moştenire ca nume
    ce-l poartă mulţi oameni.

    Cred că…

    Nu a găsit alt mod de a rămâne
    o frântură de timp cât creşte copacul
    cu scrisul până la înălţimea vederii.

    Lumina trece pe drum şi pietrele aşteaptă
    nemurirea.

     

    Din muntele meu de suflet


    Ce lumină se poate întrupa
    atât de frumos în femeie,
    ce înger o păzeşte de la facerea lumii
    să se umplă de rod,
    de m-am făcut curcubeu al dimineţii
    iar culoarea din ochii ei
    mă judecă asemenea ţie, Doamne
    când singur prânzesc.
    Din muntele meu de suflet
    izvoarele n-au dreptul la moarte
    iar marea nu are mormânt,
    doar o barcă cu vise
    la care vâsleşte femeia-n cuvânt
    pănă-i răsare pe umeri soarele
    şi ziua ruptă din noapte
    capătă forma gândului meu.

     

    învierea

    cuvintele dor dincolo de trup
    umbra lor se lasă-n somnul lung
    alunecă printre degete la botez
    dispare răul adus prin născare

    plâng cu lacrima umilinţei
    se scrijelesc pe scoarţa copacilor
    în versuri părăsite de sunete
    cu ne-ncepute şi nesfârşite gânduri

    în sufletul lemnului ori al pietrei
    lacrima lor nimic nu stinge
    se aşază-n poemul vorbelor
    înlănţuire de taine ne-nţelese
    prin care încercăm să ne depăşim
    cu înălţătoare poveţe

    învierea sub aripile îngerilor
    ne cheamă să călătorim în eter
    fiecare cu steaua lui
    acest drum neştiut de odihnă
    unde-n cuvânt ne-am întrupat
    ca sămânţa-n pământ
    încolţind lumină

    Noapte cu îngeri

    Noaptea mea nu are duşmani
    duşmanii ei au murit,
    o veghează un înger alb.
    Iubirile-i toate au plecat
    în trecut,
    a rămas o simplă noapte
    cu întunericul pe buze
    şi acelea uscate
    de atâta aşteptare
    şi nesomn în singurătate.

    Noaptea mea nu are duşmani
    are numai o oază de lumină divină
    când îngerul alb zboară
    şi vine pe cai suri dimineaţa
    c-un înger albastru
    iubitor şi bun ca mama.

    Noaptea mea are totuşi câteva ore
    în care-mi pun cuvintele la iernat
    şi ele nu mă lasă singur,
    adorm cu mine-n poeme
    pentru totdeauna.

     

    Crucea de sare străluceşte


    La masa de piatră, timpul picior peste picior
    se odihneşte o clipă,
    Dumnezeu vine pe alee sprijinindu-se-n toiag
    golit de timp în tăcerea sfinţită.

    Oamenii respiră măduva lemnului,
    paharele aşteptării-s pline de răcoare,
    fiecare gustă din pâinea şi vinul învierii.

    Desferec pacea şi crucea de sare străluceşte,
    trupul tău îşi închide stăpânul înlăuntru
    şi nedrept cu drepţii le pune pe umeri greşala
    pe care n-au recunoscut-o făcută,
    de aceea răbdarea cheltuită nu se măsoară,
    rupe din noi ce nu suntem în stare
    şi pune în loc spor de lumină.                                                                     ,  

    Sibiu, 12.04.2017.


    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5