Ionuț ȚENE

Trebuie să recunoaștem că datorită cântecelor interpretate de cantautorul folk Tudor Gheorghe ne readucem aminte de versurile unor poeți valoroși ai secolului XIX, parcă uitați intenționat. În anii 1970, când Tudor Gheorghe interpreta melodia ”Acolo este țara mea…” mulți credeau că este un cântec pe versuri unui poet ceaușist, care se cadra curentului naționalist-autohtonist al epoci. În realitatea melodia criticată de destui necunoscători din exil era pe versurile unui poet celebru din a doua jumătate a secolului XIX, Ioan Nenițescu, auorul versurilor cântecului regal ”Pui de lei…”. Iată că în plin regim comunist, Tudor Gheorghe interpreta o melodie ”Acolo este țara mea…” pe versurile unui mare poet patriot și monarhist convins. Este unul din paradoxurile regimului ceaușist. La concertele epocii români recitau cu sfială aceste versuri ale lui Ioan Nenițescu, intitulate ”țara mea” și reluate în ediția Minerva din 1982, ca ” Pământ etern”:

Țara mea

Acolo unde-s nalți stejari
Și cât stejarii nalți îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari,
Ce moartea-n față o privesc;

Acolo, unde-s stânci și munți,
Și ca și munții nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunți
În dor de țară strămoșesc;

Și unde dorul de moșie
Întotdeauna drept a stat
Și bărbăteasca vitejie
A-mpodobit orice bărbat;

Acolo este țara mea,
Și neamul meu cel românesc!
Acolo eu să mor aș vrea,
Acolo vreau eu să trăiesc! 

Cercetând viața și opera lui Ioan Nenițescu vom descoperi adevărate surprize biografice și literare. Mai puțin cunoscute publicului de astăzi. În primul rând, poetul s-a născut cu numele de Ioan Vasiliu la Galați, pe 11 aprilie 1854 și a decedat pe 11 februarie 1901 la Buzău. Poetul a fost al doilea copil al lui Ștefan Vasiliu, un negustor de pânzeturi fine și al Elisabetei Zaharia. Numele de familie Nenițescu, pe care îl va adopta mai târziu și care îl va face celebru în timpul său, urma să fie împrumutat, și apoi ușor modificat, de la unchiul sau, monahul Ilarion Neniță, unul din modelele sale. După studii primare si gimnaziale, va urma Școala Comercială „Alexandru Ioan I“ din Galați, și apoi va continua cu studii liceale la Iași, unde își va lua bacalaureatul. Se înscrie „ca audient“ la Facultatea de Litere din Iași, frecventând totodată și ședințele Societății literare „Junimea“ (1875). Primele sale versuri sunt scrise tot atunci, fiind dedicate lui Vasile Alecsandri, mentorul său literar. Se înrolează ca patriot voluntar în Armata Română, făcând parte din Regimentul 13 Dorobanți. Este sublocotenent al regimentului și ia parte asediul redutelor Grivița 1 și Grivița 2, fiind rănit. Este decorat, pentru curaj, cu distincțiile „Steaua României“ și „Virtutea Militară“.

Poeziile pe care le scrie militarul Nenițescu în timpul razboiului, așa cum sunt, „Înalță-te“, „Invocare“, „Plugar român“, „După 27 august“ devin foarte populare în epocă. După război, urmează facultatea de filozofie și arte din Berlin din 1878. Se dedică studiului etnografiei, istoriei folclorului european, filosofiei, esteticii, mitologiei antice și pedagogiei. Își va susține lucrarea de doctorat la Leipzig, în 1886 cu teza „Die Affectenlehre Spinoza’s“, lucrare de mare finețe și profunzime, care-l face apreciat de cercetătorii epocii. În acest răstimp de studiu Nenițescu scrie poezia „Țara mea”. Revine în țară devenind un scriitor recunoscut de ierarhia literară a vremii. Ajunge editor al revistei economice, literare, politice și stiintifice, „Țara nouă“ (1884-1888). A predat apoi ca profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887). Ulterior a fost revizor școlar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector școlar al Bucureștiului (1892). A colaborat la publicațiile „Albina“, „Amicul copiilor“, „Convorbiri literare“, „Lupta“, „Revista nouă“, „Romanul literar“, „Șezătoarea“ și „Ziarul presei“. De asemenea, pentru întreaga sa activitate literară, este ales membru corespondent al Academiei Române, la 18 martie 1896. Scrie si dramele istorice: ”Mihai Viteazul”, ”Radu de la Afumați” (dramă istorică în 5 acte, București, 1897), Vlad Țepeș, o altă dramă istorică. Aceste piese de teatru se bucură de un relativ succes în epocă. Poeziile lui Ioan Nenițescu se constituie mai mult intr-un tablou literar al luptelor, care completează, prin versuri, picturile celorlalți „reporteri de razboi“ – Nicolae Grigorescu sau Carol Pop de Szatmari. Cumva Nenițescu îl ia model pe mentorul său Vasile Alecsandri, cu ”Cântece Ostășești”. George Calinescu aprecia „patriotismul înflăcărat“ pe care îl exprima poetul în poeziile sale. La Leipzig, pe timpul studiilor, dorul de patrie, îl face pe poet să scrie poezia ”Țara mea” devenită celebră în mediile literare. Deține și funcții importante legate de politica liberală a epocii: profesor de filosofie și pedagogie la Școala Normală de Institutori din București (1887), revizor școlar, deputat de Covurlui (1888), prefect de Constanța (1888), inspector școlar al Bucureștiului (1892). După ce Dobrogea trece la România după conferința de pace de la Berlin în 1878, poetul urcă scara politicii. A fost numit în funcția de primul prefect al judeţului Tulcea, având în această calitate numeroase contribuţii, atât la dezvoltarea edilitară a oraşului şi judeţului cât şi la edificarea a două importante monumente, dedicate domnitorului Mircea cel Bătrân şi Independenţei României. Recunoscători, tulcenii au luat alături de academicianul istoric V.A. Urechia iniţiativa ridicării unui bust dedicat poetului mort la doar 46 de ani, acesta fiind executat de sculptorul Oscar Spaethe şi inaugurat în anul octombrie 1911. Preotul E. Bogatu a oficiat serviciul religios la inaugurarea bustului, iar corul Catedralei Sf. Nicolae a intonat „Pui de lei”, nemuritoarea poezie a lui I. Nenițescu, pusă pe muzica de G. Zavalidi, dirijorul corului. Bustul, turnat in bronz, opera sculptorului Spathe a fost amplasat in gradina Carmen-Sylva din fața Prefecturii. Distrus în anii 1916-1918 de trupele de ocupaţie germane și bulgare, bustul a fost refăcut în 1995, ocupând azi un loc central pe Aleea Personalităţilor tulcene.

Dar și mai puțină lume știe azi că Ioan Nenițescu a fost un pasionat călător și un istoric al valahilor din Balcani, care în epoca lui se auto-numeau aromâni și erau așa consemnați de istorici. Ioan Nenițescu scrie o lucrare, care astăzi este absolut necunoscută marelui public, dar și cercetătorilor din institutele noastre de istorie. În anul 1895, poetul publică o carte, intitulată ”De la românii din Turcia Europeană, monografie (studiu etnic și statistic) a aromânilor ce trăiau în Imperiul Otoman”, aparută la Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1895. Este rodul unei călătorii etno-folclorice în Balcanii sud-dunăreni pe urmele valahilor uitați. El vizitează la începutul anilor 1890 valahii care trăiau în Imperiul otoman, deci nu pe cei din Grecia sau Serbia, care deja erau întemeiate ca state independente atunci. Cercetarea pe teren, cu aparatul foto după el, o face cu o pasiune și o acribie incredibilă, iar cu această ocazie fotografiază tipuri diverse de aromâni. El intreprinde expediția științifico-culturală cu sprijinul Academiei Române, a guvernului român și cu acceptul autorităților otomane, care aveau interesul să sprijine școlile și cultura românilor din Balcani și ca o contrapondere la politicile statelor nou înființate Serbia, Bulgaria sau Grecia. În vara lui 1892, pe călduri toride, Ioan Nenițescu intreprinde o expediție culturală pe urmele aromânilor amintiți în 1863 de peotul Dimitrie Bolintineanu în cartea ”Călători la românii din Macedonia și muntele Atos”, carte tipărită la București, ce a făcut mare vâlvă în epocă. Interesant că Bolintineanu consideră pe aromâni ca români. Ioan Nenițescu este fascinat de vlahii din Balcani, care s-au altoit latini odată cu cucerirea romană peste triburile autohtone tracice. Entuziasmul său vine și datorită faptului pe politica otomană care sprrijinea înființarea de școli românești la aromânii balcanici. De altfel, Nenițescu spune clar în carte că acești valahi, ”numiți așa de străini”, ei s-au numit mereu pe ei ca ”aromâni sau armâni”. (pp. 10-11). În cuvântul cărții scris în iunie 1895 Ioan Nenițescu cere ca ”rasa”, adică minoritatea românească din Balcani să fie recunoscută de Turcia europeană și statele noi ca Grecia, Bulgaria sau Serbia. Aromânii din Grecia au trăit drama lor aunci când au luptat pentru independența Greciei împotriva otomanilor și frații greci nu le-a recunsocut drepturile lingvistice și culturale. Doar Imperiul Otoman reformat s-a gândit în sfârșit, cu sprijinul României, să ofere drepturi și că să se înființeze școli românești. Cartea lui Nenițescu este de un pitoresc remarcabil și scrisă cu o dragoste neascunsă față de strămoși. Autorul, ca un adevărat Jules Verne român anchetează și cercetează treptat toate comunitățile aromâne din Balcani și le descrie obicieiurile, datinile și limba română veche. Pe toți aromânii, autorul îi consideră un fel de proto-români, care vorbesc o limbă veche din secolul XIII: Ioan Nenițescu descoperă o etnogeneză românească construită pe un eșafodaj larg geografic, un popor care și-a păstrat și dezvoltat identitatea prin transhumanță și viață pastorală în general. Ca un etnolog și sociolog avant la letttre, un fel de Dimitri Gusti interbelic, autorul descrie cu acribie și empatie obiceiurile de familie și comunitare ale valahilor balcanici, care se considerau frați cu românii nord-dunăreni. Nenițescu citează din N.I. Caragiani din Moscopole, care a fost unchiul lui Dimitrie Bolintineanu, și care afirma public la începutul secolului XIX că ”românii din Balcani au avut rol de civilizator”. (p. 345). Autorul explică științific denumirile de fârșeroți sau megleno-români și alte subtitluri de etnonime ale românilor de la sud de Dunăre. O face cu o descriere literară remarcabilă, în circa 600 de pagini ale cărții. Nenițescu subliniază unitatea lingvistică a românilor din Albania, Bulgaria, Grecia, Turcia Europeană și Serbia, precum și existența acelorași obiceiuri care se înrudesc cu cele ale fraților nord-dunăreni. De exemplu, casa preotului Sgala din Ohrid (lacul Ohrid) avea scris pe casă o inscripție într-o curată limbă românească: ”Casa părintelui V. Sgala”. Călătorul neobosit Nenițescu amintește de cartea filologului Gustav Weigand despre megleno-români care a devenit populară în epocă și savantul german arată înfrățirea etnico-lingvistică dintre aromâni și românii din Vechiul Regat. Nenițescu descoperă la Amîniciu sau Mețovo, capitala Pindului românesc că în secolul XVI sultanul le-a dat vlahilor să gestioneze toate livezile din Tesalia, Epir și Macedonia, arătând astfel influența românilor în zonă. Aromânii din zonă mai erau numiți de alte etnici ca ”mețoviți” de la Mețovo, capitala lor istorică. (pp.407-409). La Mețova (cum o mai numeu valahii noștri) sau Amâniciu, cu o populație fluctuantă între 8.600 la 12.000 locuitroi funcționau două școli în limba română, una de fete, alta de băieți, cu sprijinul Bucureștiului. La nord de Ianina, unde locuiau 10000 de valahi, autorul a vizitat munții Muscele și Brădetu, pe care existau 42 de sate cu circa 26 de mii de locuitori valahi. Deci, aromânii din Epir au refuzat elenizarea statului grec și așteptau ajutor de la frații nord-dunăreni. În zona montană a Epirului până în muntele Olimpului, Nenițescu considera că locuiesc circa 170 mii de valahi. Pe Olimp trăiau aromânii olimpieni și gramoștenii valahi, care se învecineau cu valahii din Albania. Aromânii erau dezamăgiți de nerecunoștința grecilor pentru a cărei independență s-au jertfit. Cu greu biserica greacă recunoaște pe la 1880, că în Samarina locuiesc 15 mii de valahi și în Epir circa 8500 de aromâni. (p.426). Pe la 1860-1864, istoricii greci încep gradual să recunoască existența românilor în Pind. Mai mult un istoric spune că în secolul XI în Tesalia a funcționat primul stat românesc numit Valahia mare (România mare) și amintit de cronciile bizantine. (p. 428 – vezi P. Aravantinos). Nenițescu amintește de Megalovlahia și Anovlahia din ținutul Acarnania, la graniță cu Peloponesul. Autorul e pasionat să cerceteze meșteșugurile și ocupațiile economice ale aromânilor care au supraviețuit vicisitudinilor istoriei și se considerau români la sfârșitul secolului XIX, chiar în zona istmului Corint. Rămâne uimit că ritualurile de înmormântare sunt aceleași ca la românii dunăreni. Nu se spală, nu se curăță, nu se mătură trei zile în casa mortului. Apoi 40 de zile se aprind lumânări la mormântul răposatului ca să vadă sufletul acestuia. Poetul Ioan Nenițescu face și un inventar demografic al românilor din Turcia europeană, fără Grecia și Serbia și ajunge la concluzia că la 1892 mai trăiau pe acest teritoriu circa 861 de mii de aromâni. Cei mai mulți români din Albania: arnăucheni și fârșeroți, circa 410 mii și circa 27 de mii aromâni epiroți, iar vreo 48 de mii aromâni gramoșteni. Amintește autorul și de 142 mii de aromâni moscopoleni, precum și 32 de mii aromâni olimpiani. Iar în Seresia mai trăiau circa 32 de mii de valahi. Statisticile par luate de la autoritățile otomane și în urma discuțiilor cu loclanicii. Mă gândesc retoric, dacă poetul în timp ce vizita satele aromâne din Balcani se gândea că poezia sa ”Țara mea” compusă la Leipzig se referea și la crestele semețe ale Pindului din Valahia mare, întemeiată în secolul XI în Tesalia. Consider că poetul Ioan Nenițescu nu trebuie să rămână în istoria literaturii române numai cu poezia ”Țara mea”, ci, mai ales, cu această lucrare academică inedită, care, iată, de la 1895 nu s-a mai reeditat niciodată. De ce oare?