În satul dintre dealuri, legendele erau la ele acasă. Oamenii aveau imaginație bogată și schimbau mereu câte ceva în legendele care ajungeau în sat. Legenda Rafalei nu putea face excepție. Când se pornea câte o vântoasă, copiii alergau către case și cântau cu voce țipată: Nu ieșiți afară, că vă ia Rafala!
Activitatea de la grădiniță  începu cu o discuție liberă despre Rafală. Copiii nu păreau deloc speriați. Educatoarea Angelica Gheorghiu prezentă mai întâi un filmuleț cu o pală de vânt, care răvăși peisajul și făcu să se înalțe  păsările. Nimeni nu se sperie. Copiii făceau galerie și încurajau zburătoarele să se ia la întrecere.
La finalul proiecției, preșcolarii aplaudară cu strigăte de ura.
Educatoarea porni fondul muzical și declanșă caruselul întrebărilor:
– Este reală o sperietoare ? Tu ce zici,  Antonică?
– Doamna, eu cred că Rafala este o zână părăsită de iubit și bate din aripi ca să alunge tristețea.
– Tu ce crezi, Miruna?
– Eu cred că prin bătaia aripilor vrea să alunge alți pețitori. Primul iubit nu poate fi uitat.
– Alte păreri, copii?
– Doamna educatoare, eu cred că Rafala este o vagaboandă , care umblă hai hui prin lume, sucind mințile  bărbaților slabi de înger.
– Tu ce crezi, Dorule?
– Rafala este întruchiparea frumuseții. Când o să fiu mare, o cer de nevastă.
Prin rafalele de groază, această zeiță a furtunii, rareori face rău oamenilor. Cei vechi vorbeau chiar de un cântec al Rafalei, în care dragostea și dorul se împleteau cu jalea și părerea de rău. Versurile erau pline de amărăciune, dar și  gând de răzbunare.
Eu sunt Rafala blestemată și de mamă și de tată, și de frați și de surori, și de grădina cu flori. Fost-am blestemată  să  rămân nemăritată. Mereu când vântul o să bată Eu voi fi tot blestemată…
Toți copiii plângeau cu hohote ,oferindu-I Rafalei o îmbrățișare și vorbe dulci.
A răspuns, Rafala. Le  trimise o boare dulce ca un sărut. Din înalturi, o melodie a unui cor de îngeri inundă zarea în acompanierea unor bătăi ritmice de aripi nevăzute ale Rafalei metamorfozate acum într-o pasăre venită din Paradis. Copiii visau dumbrăvi cu filomele și râuri cu peștișori de aur.
Pentru cei maturi care priveau spre grădiniță, pământul devenise un colț din grădina Edenului. De sus , de la mănăstirea de maici răsuna un imn de laudă pentru Cel din Înalturi. Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!

VASILE LEFTER, MEMBRU UZPR.