• IOAN  VASIU: – Pentru că  ne cunoștem de mulți ani, am convenit să  ne adresăm unul altuia prietenește. Spune te rog ce amintiri păstrezi de la debutul tău literar și publicistic ?
• SILVIU  GUGA: – A trecut multă vreme de la debutul meu. S-a întâmplat în 1962.  Eram elev la Liceul „Decebal” din Deva când mi-a apărut primul articol în revista „Tribuna” din Cluj. Nu am prea multe amintiri legate de acest debut, știu că am fost felicitat de profesoara mea de română și am uimit pe mulți colegi. Atunci îmi intrase în cap ideea că trebuie să fiu modest și să nu mă laud. Succesele unora crează invidii altora. Cu doi ani înainte am trimis revistei „Luceafărul” un grupaj de poezii și  Mihu Dragomir mi-a răspuns la rubrica „Dintre sute de catarge” cu „Mai trimiteți”. Atunci mi-a apărut prima dată numele tipărit. Am fost deosebit de încântat. M-am dus la chioșcul de ziare din centrul orașului și am mai cumpărat două exemplare, numai atâtea mai aveau, că pe atunci se citea, aș zice cu asiduitate, presa literară. Am sărbătorit evenimentul la internat cu voia pedagogilor. Mă dădeam mare, eram o „personalitate” a liceului. Am primit de la colegi felicitări și le credeam pe toate sincere, dar a doua zi am găsit, în dulapul unde-mi țineam lucrurile,  toate exemplarele revistei făcute ferfeliță. Am căutat printre bucățile de hârtie rubrica „Dintre sute de catarge” și am constatat că era cea mai mărunțită și nu mi-am mai găsit numele întreg. Îmi venea să plâng, dar nu am reclamat la nimeni fapta pe care o consideram odioasă. La doi prieteni de încredere le-am arătat ce a rămas din revista în care îmi apăruse prima dată numele, unul dintre ei a furat, după un timp, un exemplar de la biblioteca orășenească, dar l-am făcut să-l ducă înapoi. Abia după aproape un an am făcut rost de un exemplar al Luceafărului, nr 24 (59)/ 15 decembrie 1960, în care mi-a apărut numele tipărit.                                              În anii studenției am debutat în revista „Orizont” (1965). Apoi am colaborat frecvent cu 
• articole de critică literară. Important, consider, e debutul meu ca prozator în revista „Amfiteatru” din 1968, debut datorat lui Fănuș Neagu și Ion Băieșu.
• Editorial am debutat în volumul colectiv „Efigii” la sfârșitul anului 1968,alături de nume care au devenit celebre, să-i amintesc: Șerban Foarță, Andrei Ujică, Lucian Alexiu, Gheorghe Jurma, regretații Aurel Turcuș și Dușan Petrovici. Debutul propriu zis trebuia să-l am în anul 1973 cu volumul de proză scurtă „Ceva trebuie sacrificat” la editura Albatros, dar, deși aveam „pile” la Mircea Sântimbreanu și chiar mă înprietenisem cu el,  volumul n-a mai apărut. E o poveste lungă despre cauzele acestei respingeri pe care am spus-o de mai multe ori.  „Concluzia” este că prima carte personală, romanul „Băiatul din două lumi”, mi-a  apărut  abia  în 2007.  Și iată, acum mă laud: a fost o carte de succes. A primit premiul de debut al Filialei Sibiu a Uniuni Scriitorilor, a  fost  tradusă  în  italiană și maghiară. Ediția  maghiară  a fost lansată la Pecs, în cadrul evenimentelor când orașul din Ungaria a fost Capitală Culturală Europeană. 
• I.V.: – Ai fost unul dintre fondatorii revistei ”Cenaclul de la Păltiniș”. Te rog să detaliezi puțin această activitate desfășurată în decursul anilor.
• S.G.: – Da, am fost împreună cu Valentin Leahu și Eugen Jitariuc fondatorii revistei ”Cenaclul de la Păltiniș”. Nu știu ce detalii să dau. Spun doar că revista a încercat să slujească ideii de a menține  rugul  aprins  al  mitului  Constantin Noica. Pe filozoful de la Păltiniș l-am cunoscut și m-a  onorat cu prietenia sa știindu-mă agiamiu în ale filozofiei și limbilor clasice, dar știind că am avut o rudă „coleg” de celulă o vreme cu el și că sunt născut în același an, aceeași lună, aceeași zi și aceeași oră cu fiica s-a Alexandra care trăiește în Marea Britanie. Multe din articolele pe care le-am publicat în această revistă sunt amintiri ale acestei „apropieri” de marele filozof, sunt rezultatul guvernării memoriei mele.     Un „detaliu”, mult mai interesant poate, este faptul că primul număr al revistei a apărut în 1500 de exemplare și ultimul, de acum doi ani, în 50 de exemplare.     
• I.V.: – Care sunt publicațiile în paginile cărora au apărut creațiile literare, cronicile și eseurile semnate de tine ?
• S.G.: – Am colaborat la foarte multe publicații. În afara celor amintite deja, am mai publicat în:  Algoritm literar ( unde sunt senior editor), Argeș, Argument, Avangarda XXI, Bilete de pagagal, Caiete silvane, Cadran, Contemporanul, Cuib literar, Cuvântul românesc, Dacia literară, Discobolul, Echinox, Euphorion, Familia, Hyperion, Lumina lină, Meridianul Timișoara, Oltart, Opinia,  Provincia Corvina, Rapsodia (unde sunt în colegiul de onoare), Ritmuri (hunedorene), România literară, Transilvania, Zenit 22, la ziare locale din Deva, Timișoara, Cisnădie și Sibiu și la posturile de radio „România cultural” și „Radio Timișoara”. Am fost de câteva ori invitat la emisiunile unor posturi de televiziune.  Poate am uitat unele colaborări; să fiu scuzat.
• I.V.: – Ești cunoscut în toată Transilvania ca poet, prozator, eseist și critic literar. Care dintre acestea crezi că te reprezintă mai bine ?
• S.G.: – La încetut am fost poet sau, mă rog așa mă credeam, dar nu am publicat niciun volum de poezii. Mi-au apărut poezii în puține reviste, de menționat  „Familia” și „Meridianul Timișoara”, seria editată de Anghel Dumbrăbeanu. Am mai apărut în câteva culegeri și antologii, de menționat  „Piața aurarilor. Poeți sibieni” și „Artgotica”. 
• Eseist și critic literar sunt, de voie de nevoie. Am publicat sute de recenzii, cronici literare și eseuri. Mi-a apărut și o carte de eseuri, „Guvernat de memorie”. Țin la două reviste rubrica „Cabinet de lectură”, aș mai putea publica vreo două cărți de cronici și eseuri.  Prozator mă consider mai bun și scriu aproape zilnic câte ceva pentru un volum de proză scurtă și pentru un roman. Cerințele sunt pentru articole de critică literară pe care le scriu acum mai mult de nevoie, proză scriu foarte relaxat și cu mare plăcere.    
•   I.V.: – Nu puțini dintre cei care te cunosc se întreabă pe bună dreptate de ce nu ești membru al Uniunii Scriitorilor din România sau al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
• S.G.: – Nu sunt membru nici a Uniunii Scriitorilor, nici a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și a niciunei asociații, societăți, fundații, ligi etc, bineînteles, a nici unui partid politic din simplu motiv că am declarat unui club cultural din Viena că voi fi scriitor „neangajat”. Ca să fii scriitor sau artist neangajat, adică independent, în opinia conducerii clubului, trebuie să nu intri în niciun fel de asociație. Eram invitat să țin conferințe pe teme literare românilor stabiliți definitiv sau temporar în Austria.  Eram sponsorizat pentru cheltuieli de transport, hotel și masă, la orice invitație a lor, și aveam uneori patru pe an. Am beneficiat și de ajutor pentru sănatate.  Anul acesta după 15 ianuarie, când l-am aniversat pe Eminescu, am renunțat la această fructuoasă colaborare. Poate voi fi primit în ambele uniuni. 
•   I.V.: – În încheierea acestui interviu te rog să mărturisești ce ai acum pe masa de lucru ?l
• S.G.: – „Masa de lucru” e calculatorul pentru că am început să mă descurc cu el. Așadar în calculator am  romanul „Luț”, e ceva despre tinerețea lui Emil Cioran. Romanul mai trebuie citit încă o dată pentru corectură. Mi s-a promis o sponsorizare și s-ar putea să apară chiar anul acesta. Trebuie să spun că nu-mi plătesc tipărirea cărților la nici o editură. Aștept sponsorizări.  În lucru este  un alt roman, „Ghicitorul”,  cu multe elemente autobiografice și un volum cu amintirile mele despre Nichita Stănescu, „O samă de cuvinte despre Nichita”. De ce acest titlu: l-am întâlnit pe marele poet de 42 de ori, atâtea legende are Ion Neculce în „O samă de cuvinte”. Deocamdată eu n-am scris numai 7 „legende”. Vreau să trec, cum se spune, în format electronic volumul „Ceva trebuie sacrificat” pe care regretatul Romulus Rusan mi l-a recuperat din arhiva editurii „Albatros”.  Volum care trebuia să fie prima mea carte publicată vreau să fie ultima carte. Cine știe poate mă ajută Dumnezeu să nu rămână postumă. 

                                                         Interviu de Ioan Vasiu /UZPR