Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

SPIRITUL „NORMALIAN“ ŞI PEPINIERA DE LA ŞENDRICENI

Republicare din Rev. Luceafărul (Bt) nr.1/2010

SPIRITUL „NORMALIAN“ ŞI PEPINIERA DE LA ŞENDRICENI

Autor: Acad. Alexandru ZUB

Procesul modernizator din spaţiul etnocultural românesc se află în strânsă legătură cauzală cu instituţiile şcolare. Curentul demofil şi democratic ce inspira conduitele sociale în secolul XIX a impus şi în zona carpato-danubiană crearea de aşezăminte capabile să producă elite în orice domeniu şi la orice nivel, inclusiv în lumea satului. Pentru această lume, prevalând covârşitor în societatea românească, era nevoie să se creeze şcoli adecvate, ceea ce reclama desigur existenţa unor aşezăminte speciale, de tip pedagogic.

Prima şcoală normală din Principatele Române şi-a început activitatea în 1856, la Iaşi, iar peste un an apărea întâia serie de învăţători. De numele ei se leagă debutul didactic al lui Titu Maiorescu, sub a cărui direcţie s-a editat, în 1863, Anuarul Şcolii Normale „Vasile Lupu“, seria secundă fiind scoasă abia peste şase decenii de Ştefan Bârsănescu, altă eminenţă a şcolii noastre(i). Era în 1923, la puţin timp după „marele război“, care adusese întregirea statală a României, o serie de reforme importante, cu instituţii adecvate. O judicioasă reţea de şcoli a fost pusă atunci în operă, spre a servi societatea românească, dar mai ales lumea rurală, acolo unde nevoile erau mai acute(ii). Mă voi referi aici la una din ele, de care am profitat eu însumi în etapa mediană a şcolarităţii.

Aşezământ de tip haretian, creat anume după Marea Unire, în 1919, spre a-i lumina pe cei din nord-estul moldav, Şcoala Normală din Şendriceni purta un nume, „Alexandru Vlahuţă“. Patronul ales însemna evident şi o chintesenţă de program pedagogic. Abia trecut la cele eterne, scriitorul atât de sensibil la nevoile celor de jos continua să prezideze astfel la pregătirea noilor generaţii pentru viaţă, adică pentru muncă, ştiinţă, cultură. Fără să ştiu mare lucru despre el, înainte chiar de a citi România pitorească, m-am lăsat pătruns de figura colţuroasă, parcă tăiată în lemn, din tabloul ce atârna pe un perete, în chiar spaţiul nucleic al şcolii, acolo unde se făceau unele adunări, la ocazii festive sau din raţiuni „disciplinare“, dacă se poate spune aşa, într-un aşezământ ce punea mare preţ pe reflexele adecvării la program. Sub tabloul scriitorului-patron, pe lângă care lunecam adesea cu sfială, era încrustată, ca un memento educativ, poezia în care acesta elogia sfânta muncă, cea prestată fără gândul recompensei, ca o datorie umană, inexorabilă şi o condiţie a beatitudinii. Un asemenea îndemn rezuma exact spiritul şcolii dintre coline, nu altul decât cel pe care dascălii noştri îl asimilaseră de la înaintaşii lor, pe linia unei tradiţii a muncii oneste, din care s-a nutrit şi bardul omonim atunci când o socotea vitală pentru om.

Am regăsit acel spirit într-o maximă latină, caligrafiată cu litere gotice, într-un caiet pe care îl gândisem ca adjuvant al muncii mele de educator: Labor improbus omnia vincit. Profesorul Al. Ostafi, specialist în pedagogie-psihologie şi director adjunct la vremea respectivă, ne aduna uneori seara, după „stingere“, pentru a ne desluşi sensul unor reflecţii ca aceasta, pe baza dicţionarelor existente (îndeosebi cel publicat de B. Marian), însă şi pe seama propriei sale experienţe, la care făcea mereu apel. Sentinţele consacrate lexicografic se amestecau adesea cu expresii folclorice şi cu anecdotica lumii rurale, plină de tâlc şi de haz, pe care dascălul amintit o sistematizase parcă anume. Metoda era ciudată şi neuzuală, punându-ne nu o dată răbdarea la probă, însă profitul „sapienţial“ era fără dubiu.

Dintre „şendriceneni“, câţiva absolvenţi au ajuns să-şi descrie cumva, direct sau pe ocolite, anii de şcoală: Alecu Ivan Ghilia, Alexandru Lungu, Mihai Matei, Mihai Munteanu. Mai toţi evocă „disciplina muncii“ ca un element esenţial şi definitoriu pentru acel mediu, în care viitorul dascăl trebuia să înveţe de toate, de la cultivarea câmpului şi lucrul manual la muzica instrumentală şi toate disciplinele prevăzute într-o programă mereu fluctuantă. Am avut însă impresia că niciunul n-a insistat destul asupra caracterului educativ al muncii.

Acum trei decenii, s-a publicat o carte de analize şi mărturii legate de acea şcoală, volum din care se poate trage aceeaşi concluzie. Devotamentul faţă de acele rânduieli, activ şi fecund în cariera fiecărui absolvent, e nota caracteristică a şcolii, după cum rezultă şi din textele publicate într-un volum special(iii), tocmai pentru a fixa istoriceşte un asemenea spirit, demn de a fi perpetuat. Se pornea de la ideea că „o şcoală care într-o existenţă relativ scurtă a dat ţării peste o mie de învăţători, contribuind prin aceasta la opera de difuziune a culturii, într-un moment când unitatea de stat fusese încheiată, iar factorul cultural începea să joace un rol tot mai de seamă, e un fapt istoric ce merită a fi consemnat. Fiindcă de cele 32 de serii de absolvenţi se leagă, ca într-o progresie geometrică, numeroase alte serii de şcolari introduse treptat în tainele învăţăturii“, se spunea în preambulul lucrării, minimal, ca un fel de motivare a suitei de medalioane, profiluri, amintiri despre şcoală, profesori, colegi, mediul ambiant(iv). Era un gest pios şi restitutiv totodată, unul a cărui semnificaţie reală n-ar putea fi stabilită fără a ţine seama de contextul epocii. Mă întrebam atunci, retoric, ce justifica gestul în cauză, pentru a conchide că la mijloc era dorinţa de a pune în valoare, cu elemente de ego-istorie, un trecut demn de luare-aminte, căci a ştiut să pună accent pe şcoală, ştiinţă, cultură.

Perpetuarea spiritului haretian în perioada interbelică şi chiar mai târziu s-a făcut prin asemenea aşezăminte, cu dascăli devotaţi şi un mediu capabil să absoarbă valorile tezaurizate de istorie. „Pe sub monumentala poartă de lemn, lucrată cu vechi meşteşug, ce amintea de porţile maramureşene şi de străvechea civilizaţie autohtonă a lemnului, scriam atunci, au pătruns serii după serii elevii, în cea mai mare parte fii de ţărani, obişnuiţi cu munca şi doritori să se întoarcă de unde au plecat spre a contribui la ridicarea propriilor sate pe calea învăţării şi a activităţilor social-culturale. Pe sub aceeaşi poartă au ieşit, an după an, serii de absolvenţi care s-au integrat lesne în preocupările satelor, potrivit cu îndrumarea pe care o primiseră în şcoală“(v).

Era firesc să se întoarcă din când în când acolo unde s-au format esenţial, pentru a se întâlni cu foştii colegi, cu profesorii, însă şi pentru a respira din nou aerul tare din incinta structurată haretian şi avându-l ca patron pe Vlahuţă, a cărui operă continua să stimuleze în noile generaţii un patriotism luminat şi fecund. În afară de directorul fondator, Constantin Iancu, şi-au legat numele de acea şcoală profesori eminenţi, care şi-au făcut din studiul pedagogiei un domeniu de cercetare: Leon Timofte, N.C. Enescu, Ilie Popescu-Teiuşan, dacă e să cităm numai câteva nume, la care se cuvin adăugate măcar cele de scriitori formaţi în aşezământul respectiv: Alecu Ivan Ghilia, Alex. D. Lungu, Mihai Munteanu, nume ce figurează deja în dicţionarele literaturii române.

Unii „şendriceneni“ s-au risipit prin ţară, după cum le-a fost destinul, însă majoritatea au rămas prin partea locului, dacă nu chiar în satele natale, pe care s-au străduit a le sluji cu pricepere şi devoţiune. Un studiu sistematic al biografiilor respective ar fi de un interes real, pentru mai buna cunoaştere a istoriei locale, ca şi pentru analiza fenomenului cultural în ansamblu.

Numeroşi absolvenţi s-au adunat la răstimpuri, pe serii sau la unele aniversări (şcoală, profesori etc.), vădind şi pe această cale ataşament faţă de spiritul normalian, evocat anume de cei mai sprinteni la condei. Nu pot urmări aici manifestările respective, dar îmi iau îngăduinţa să reproduc ceea ce am spus, la nonagenatul profesorului Gheorghe Romândaşu, că o lungă suită de dascăli se vădeau solidari cu spaţiul în cauză, ca expresie a unui sistem de valori, a unor experienţe comune, menite a înnobila spiritele.

Întoarcerea ocazională în spaţiul formativ comportă un sens adânc, căci „memoria e o sursă de cunoaştere, de revitalizare pentru individ, ca şi pentru comunitate. Experienţa mea, ca istoric, m-a făcut să înţeleg, în diverse medii din străinătate, că nu se pot arde etapele, cum se spune, că există faze evolutive peste care nu se poate trece nepedepsiţi. De unde concluzia că trebuie să fim atenţi la fiecare pas, să trudim temeinic, serios, ca pentru veşnicie“(vi). De unde speranţa că asemenea valori constituie oricând un factor dinamogen. „Într-o epocă de vertiginoase schimbări, spuneam atunci, apelul la comunitate, la naţiune, nu poate fi decât reconfortant“, legând salutar o generaţie de alta şi sporind semnificativ patrimoniul comun.(vii)

Unii absolvenţi şi-au continuat studiile la Universitate, devenind profesori, cercetători, oameni de condei, cu atenţia îndreptată spre locurile natale, în slujba cărora şi-au pus adesea talentul şi devoţiunea. I. Caproşu (istoric), I.H. Ciubotaru (etnolog), St. Dumistrăcel (filolog), V. Fetescu (pedagog, scriitor), Alecu Ivan Ghilia (scriitor), Al. D. Lungu (actor), Petru Luţuc (profesor), Mihai Matei (profesor, istoric), M. Munteanu (profesor, scriitor), Paul Şadurschi (muzeograf, arheolog), V. Ursachi (arheolog, muzeograf), G. Viţalaru (botanist), V. Valenciuc (pictor), iată câteva exemple de împliniri socio-profesionale (viii).

Eminentul jurist Octavian Ionescu, ajuns în impas, după marile epurări din învăţământul superior, şi-a închinat anii de restrişte satului natal, Vorniceni, a cărui monografie a întocmit-o, judicios, cu documente, mărturii şi amintiri personale, mai ales în legătură cu activitatea căminului cultural din localitate, propria familie fiind bine ancorată în devenirea acelei comunităţi(ix). Portretul istoricului Ioan C. Georgian, „adversarul“ lui N. Iorga la concursul pentru catedra de istorie universală, e memorabil(x).

Împreună cu alţi dascăli din partea locului, profesorul Gheorghe Burac a întocmit, în acelaşi spirit, o vastă, erudită şi exemplară monografie despre Comuna Vlăsineşti (xi), în care se regăsesc numeroase urme de normalişti devotaţi locului sau activând în proximitatea acestuia.

Şendricenenii au creat multe legende, începând cu aceea a fondatorului, C.N. Iancu, la care se adaugă profesori de aleasă ţinută, precum N.C. Enescu, O. Guţic, I. Sârcu, C. Mărţ, Al. Ostafi, C. Radinschi, G. Romândaşu, ultimul ajuns acolo profesor de istorie după ce funcţionase un timp la Institutul „Başotă“ din Pomârla. Urme ineluctabile în diverse domenii au lăsat şi unii absolvenţi, a căror listă e prea lungă pentru a fi amintită aici altfel decât exempli gratia(xii).

La centenarul profesorului de istorie G. Romândaşu, un fost elev, ajuns el însuşi o somitate în domeniul arheologiei, Paul Şadurschi, a găsit o metaforă memorabilă, pentru a-i defini creaţia pedagogică: „Trecerea timpului a făcut ca gorunul de la Avrămeni să nu rămână singur în zonă. Peisajul s-a umplut treptat cu alţi stejari răsăriţi din ghinda sa, ocupând stepa Jijiei şi a Bahluiului cu exemplare pe care le numim spre cinstea sa: academicianul Alexandru Zub, profesorii Ioan Caproşu, Ilie Seftiuc, Dumitru Vitcu, Stelian Dumistrăcel, profesori de liceu şi organizatori de instituţii de învăţământ ca Mihai Matei, Gheorghe Amarandei, Gheorghe Burac, arheologul şi muzeograful Vasile Ursachi şi încă mulţi alţii, care la rândul lor îşi răspândesc ghinda în întreaga Moldovă şi nu numai“ .

Metafora copacului rodnic, care îşi manifestă vitalitatea, risipind seminţe şi făcându-le să rodească, la rândul lor, merită a fi reţinută şi în acest cadru(xiv).
——————————————————
i) Cf. Viorel Erhan, Învăţământul ieşean, Iaşi, Ed. Tehnopress, (2008), p. 131-134.
ii) V. Pârvan, Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane, în vol. Scrieri alese, ed. Alexandru Zub, Bucureşti, Ed. Academiei Române, 2006, p. 459-482.
iii) Casa de Cultură a oraşului Dorohoi, Şcoala Normală de la Şendriceni. Evocări (1919-1957), Bucureşti, Litera, 1978 (infra: Şcoala Normală).
iv) Ibidem, p. 5-6.
v) Ibidem, p. 8.
vi) Alexandru Zub, În loc de prefaţă, în vol. Mai tare ca veacul. Gheorghe Romândaşu centenar, 1996-2006, ed. Vasile Adăscăliţei şi Gheorghe Grigoraş, Dorohoi, 2006, p. IV.
vii) Ibidem, p. V.
viii) Pentru alte sugestii biografice, a se vedea vol. Şcoala Normală, passim.
ix) Octavian Ionescu, Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, Botoşani, Axa, 1999, p. 199-204.
x) Ibidem, p. 214-218.
xi) Gheorghe Burac, Ioan Canciuc, Vasile Lebădă, Maricel Trofin, Dumitru Pancu, Comuna Vlăsineşti (Vlăsineşti, Sârbi, Miron Costin), monografie, Botoşani, Agata, 2005, 439 p.
xii) Cf. Şcoala Normală, passim.
xiii) Paul Şadurschi, Gorunul de la Avrămeni, în vol. Mai tare ca veacul…, p. 231.
xiv) Unele reflecţii consonante se pot găsi în alte demersuri ale subsemnatului: Localism creator, în Cronica, IV, 1969, 8 (12 iul.), p. 11; Provincia, factor dinamizator al culturii naţionale, în Clopotul, XXVI, 1970, nr. 2814 (6 mai), p. 2; Experimentul biblioteconomic din Ungureni, în Revista bibliotecilor, XXIV, 1971, 6, p. 353-355; Le Maramures dans la vision de N. Iorga, în Dacoromania, III, 1975/76, p. 45-50; M. Kogălniceanu – o politică dobrogeană, în Tomis, XI, 1976, 1, p. 13; Xenopol şi extensiunea universitară, în Cronica, XV, 1980, 9 (29 feb.), p. 7; Contribuţii sibiene la istoria culturii, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, Iaşi, XIX, 1982, p. 1-24; Spre o pedagogie a modelelor, în Cronica, XVIII, 1983, 44 (4 nov.), p. 7; Univers rustic, în Viaţa românească, LXXX, 8/1986, p. 10; Lecţia „Asociaţiunii“ [Astra], în Cronica, XXI, 41 (10 oct. 1986), p. 12; Şcoală şi renaştere naţională, în Vatra, XVII, 1987, 5, p. 9; Spiritul locului, în Opinia studenţească, XIV, 1987, 6-7, p. 12; Satul – spaţiu al întemeierii noaste etnice, în Ateneu, XXV, 1988, 12, p. 4; Omul sfinţeşte locul, în Dialog, XXI, 1990, 136 (ian.), p. 1; Înapoi la Haret!, în Cronica, XXV, 1990, 38 (21 sept.), p. 1; Muncă şi credinţă, în Cronica, XXV, 1990, 49 (7 dec.), p. 1; Numai poporul, în Cronica, XXVI, 1991, 1-2 (11 ian.), p. 1; Dincolo de crustă, în Cronica, XXVI, 9 (1 mar.), 1991, p. 1; Pluralism politic şi pluralism educaţional, în 24 ore, III, 1992, 515 (29 feb.), p. 1; Argument, în vol. Însemnări istorice despre satul Vorniceni din ţinutul Dorohoi, de Octavian Ionescu, Botoşani, Ed. Axa, 1999, p. 5; Gânduri despre vatră, în vol. Şcoala generală nr. 1, Vf. Câmpului, de Aristide Zub, Botoşani, 2001, p. 3-4.
——————————————-



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5