Timpul nu ne așteaptă

Opinie critică asupra poemului „Domino”, publicat de Romulus Ungureanu, Revista Luceafărul/ 19 Nov. 2026

Poezia „Domino” scrisă de Romulus Ungureanu  este o meditație asupra timpului unde autorul dezvăluie o nouă lume pe care timpul n-o așteaptă. E lumea în care „ochii încă se mai văd” mai există speranță dar încet se prăbușește să cadă, piesă cu piesă ca într-un joc de domino.

Poemul evocă un univers autumnal dominat de sentimentul trecerii inexorabile a timpului și al degradării treptate a lumii vii. Încă din primele versuri, toamna este surprinsă prin imagini de o sensibilitate aparte, în care lumina însăși pare să participe la melancolia naturii: „o rază plânge-n zarea cristalină”. Întregul peisaj este cuprins de un proces de transformare și stingere, iar vântul care aleargă prin câmpuri devine simbolul unei forțe dezlănțuite ce vestește apropierea sfârșitului de ciclu.

În centrul textului se află imaginea recoltei, simbol al împlinirii și al bilanțului existențial. Rodul pământului este strâns „mut”, într-o atmosferă de solemnitate și tăcere, sugerând că fiecare împlinire poartă în sine germenele dispariției. Natura își încheie misiunea anuală, iar lumea pare să suporte aceeași lege a consumării și a sfârșitului.

Contrastul dintre vara trecută și prezentul autumnal accentuează caracterul efemer al existenței. Amintirea anotimpului solar apare estompată, incapabilă să mai recupereze „ecoul vremilor trăite”. Trecutul se transformă astfel într-un teritoriu al nostalgiei, iar frumusețea clipei devine imposibil de reținut. Poetul surprinde cu finețe drama timpului care își șterge propriile urme, lăsând în urmă doar amintirea unor experiențe odinioară intense.

Una dintre cele mai expresive imagini este personificarea iernii, înfățișată „într-un palton zdrențuit, cu nasturi smulși de vifore haine”. Această reprezentare originală și sugestivă îndepărtează imaginea convențională a anotimpului și îi conferă o dimensiune umană. Iarna nu apare impunătoare și glorioasă, ci obosită, sărăcită de propriile furtuni, ca un călător care poartă pe umeri povara unui destin inevitabil. În același timp, sângele ațipit în muguri simbolizează suspendarea vieții și intrarea naturii într-o stare de somn adânc.

Pe măsură ce poemul avansează, atmosfera devine tot mai meditativă. „Pădurile de umbre” și „lacurile de uitare” construiesc un cadru simbolic în care memoria însăși începe să se destrame. Ceea ce odinioară era „cântec și altar” se pierde acum în întunericul înserării, imagine ce poate fi interpretată ca o reflecție asupra fragilității valorilor și a inevitabilei erodări a tuturor lucrurilor în fața timpului.

Finalul reunește două perspective aparent opuse. Pe de o parte, „ochii încă se mai văd”, iar speranța continuă să se agațe de ramurile verzi, semn că viața nu renunță definitiv la promisiunea renașterii. Pe de altă parte, se aude deja „vuiet de omăt”, iar timpul cade „în jocul de domino”, imagine modernă și surprinzătoare, care sugerează succesiunea inevitabilă a etapelor existenței. Fiecare anotimp îl cheamă pe următorul, fiecare clipă conduce spre alta, într-un lanț neîntrerupt al devenirii.

Prin bogăția metaforelor, prin personificările sugestive și prin simbolistica profundă a anotimpurilor, poemul se constituie într-o meditație lirică asupra condiției umane, a fragilității existenței și a permanenței timpului. Melancolia dominantă nu conduce însă la disperare, deoarece în adâncul imaginilor persistă un discret filon de speranță, exprimat prin supraviețuirea memoriei și prin promisiunea reînnoirii naturii după lunga trecere a iernii.

În poezia Domino, Romulus Ungureanu a avut grijă ca toamna să nu apară doar ca anotimp, ci ca metaforă a unei vârste spirituale. Recolta reprezintă bilanțul existenței, iarna simbolizează apropierea sfârșitului unui ciclu, iar ochii care „încă se mai văd” sugerează supraviețuirea memoriei și a speranței. Ultimul vers introduce ideea inevitabilității timpului, fiecare moment antrenându-l pe următorul asemenea pieselor de domino.

Dintre toate imaginile, chiar dacă voi repeta, cea mai puternică mi se pare: „Vine iarna-ntr-un palton zdrențuit,/ Cu nasturi smulși de vifore haine…”.
Consider că este o creație reușită, cu imagistică bogată și simboluri bine articulate, care concentrează excelent personificarea anotimpurilor și sentimentul de uzură universală care domină întregul poem.

Prof. Teodor Epure
Vorniceni, 13 Nov. 2026

Sursa:
Domino
Autor:Romulus Ungureanu/luceafarul.net/19 octombrie 2026/lnvitaţie la lectură