Am primit, acum două zile, o carte de la autorul ei, Răzvan Ducan, care nu te lasă să nu o lecturezi până la sfârșit, dacă ai apucat s-o deschizi.
E o carte cu un titlu sugestiv și pertinent – Manual de folosire a Uniunii Europene sau despre restul de la cât, cu o prefață – Poetul de caracter – semnată de Darie Ducan, apărută la Târgu-Mureș, Editura „Vatra Veche” – 2026.

În peisajul poetic contemporan, adesea marcat de experimente textuale, autoobservare fragmentară sau estetizare a cotidianului, volumul Manual de folosire a Uniunii Europene sau despre restul de la cât se remarcă prin asumarea explicită a unei poezii de atitudine, de intervenție civică și de reafirmare identitară. Cartea se constituie într-un amplu manifest liric, în care vocea poetului transcende limitele confesiunii individuale și se transformă într-o conștiință vigilentă, preocupată de destinul cultural, spiritual și moral al națiunii românești.

Chiar, din titlu constatăm că autorul propune o formulă metaforică provocatoare. Sintagma Manual de folosire a Uniunii Europene transformă realitatea instituțională într-un obiect didactic al conformării obligatorii, în timp ce subtitlul despre restul de la cât sugerează condiția rezidualului, a ceea ce rămâne după marile procese de transformare politică și socială. Din această perspectivă, întreaga carte poate fi citită drept o meditație poetică asupra raportului dintre identitate și uniformizare, dintre memorie și uitare, dintre libertatea interioară și constrângerile lumii contemporane.

Prefațatorul volumului, Darie Ducan, identifică descendențele spirituale ale acestei poezii, raportând-o la lirica militantă a lui Octavian Goga și la dimensiunea polemică a scrisului arghezian. Într-adevăr, poezia lui Răzvan Ducan nu cultivă ambiguitatea estetică drept scop în sine, ci își asumă funcția unui discurs care avertizează, interoghează și provoacă reacții. Poetul devine, astfel, nu doar creator de imagini, ci și martor critic al epocii sale.

Unul dintre simbolurile fundamentale ale volumului este Limba Română, elevată la rangul de principiu identitar și spiritual. În poemul Ziua Limbii Române, autorul exprimă o veritabilă profesiune de credință: „Ziua Limbii Române e-n fiece zi/ Și-n fiecare ceas.” Limba, mijloc specific de comunicare, apare aici ca spațiu al continuității și al apartenenței, iar metafora: „Se vrea tot de Limba Română lăsată gravidă” sugerează forța generatoare a cuvântului românesc, capacitatea lui de a produce sens, memorie și cultură. Poetul se raportează la limbă ca la o matrice spirituală a ființei sale.
Un al doilea reper simbolic major este reprezentat de Mihai Eminescu, invocat constant ca model artistic și moral. Mihai Eminescu apare ca reper cultural și o prezență tutelară, în jurul căreia se organizează un întreg imaginar identitar. În poemul Dacă aș ști, metafora „șpanului de la Eminescu” concentrează admirabil această raportare: „Mi-aș considera poemele/ Șpan de la Eminescu, la o adică.”. Imaginea este deosebit de sugestivă prin modestia pe care o exprimă, pentru că Răzvan Ducan își percepe propria creație ca pe un rest infim rezultat din marea operă eminesciană, însă tocmai această apropiere simbolică îi conferă legitimitate și valoare.
Volumul abundă în metafore originale, construite adesea prin asocieri surprinzătoare între domenii aparent incompatibile. În poemul Poezia, actul creației este definit prin imagini insolite: „Cu ea ridic văzduhul, precum cu un cric,/ Ca să schimb roata Carului Mic.”//. sau: „Cu ea forez până-n atom.”. Aceste imagini ilustrează capacitatea de a combina limbajul tehnic și cel poetic într-un registru personal, conferind poeziei valențele unei forțe capabile să modifice ordinea lumii și a percepției.
Statuia, alt simbol major, este un motiv recurent al volumului. Ea reprezintă memoria colectivă, continuitatea valorilor și raportarea unei comunități la propriii săi creatori. În poeme precum Ținta finală, La inaugurarea soclului din nori sau Ceea ce pot mai bine iubi, statuia devine un semn al luptei dintre memorie și uitare, dintre conservarea patrimoniului spiritual și tendințele desacralizante ale prezentului.
Deosebit de sugestiv este și poemul Bibliotecile din Alexandria, în care celebra instituție a Antichității este transformată într-o metaforă a declinului lecturii și a marginalizării culturii scrise: „Am văzut biblioteci întregi din Alexandria aruncate la ghena de gunoi.” Această imagine produce un profund efecte elegiac și devine o reflecție asupra fragilității memoriei culturale într-o societate dominată de consumul rapid al informației.

Unul dintre nucleele ideatice ale volumului îl constituie reflecția asupra menirii poetului și a funcției civicea poeziei. Răzvan Ducan își asumă explicit postura intelectualului implicat, pentru care poezia trebuie să fie un exercițiu estetic și un act de responsabilitate morală. În poemul Nu pot să-mi pun ochelari de cal, această concepție este formulată fără ambiguitate: „Sunt poet, dar, înainte de toate,/ Sunt o conștiință exasperant de vie.”, unde se respinge refugiul într-un estetism gratuit și se revendică dreptul de a aborda problemele comunității, ale istoriei și ale identității naționale. În aceeași direcție se înscriu și poemele Cum, la ce mă ajută poezia? sau Până la urmă, ăsta-mi sunt, în care creația lirică este prezentată ca instrument de cunoaștere, de rezistență și de solidarizare spirituală. Există în această perspectivă o filiație evidentă cu tradiția poeziei civice românești, de la Octavian Goga până la Adrian Păunescu, filiație pe care poetul și-o asumă fără rezerve.

Din perspectivă stilistică, volumul Manual de folosire a Uniunii Europene sau despre restul de la cât se individualizează printr-o formulă care nu se supune unei continuități riguroase în care dimensiunea lirică interferează constant cu registrele polemic, satiric și eseistic. Poezia lui Răzvan Ducan se situează în descendența unei tradiții a lirismului angajat, cultivând deliberat expresivitatea directă și funcția convingătoare a limbajului.
O caracteristică definitorie este prezența unei retorici a adresării directe. Numeroase poeme sunt construite sub forma apostrofei, a interogației retorice sau a dialogului simbolic cu diferite instanțe ale memoriei culturale și istorice. Această tehnică discursivă conferă textelor o pronunțată dimensiune oratorică și transformă actul poetic într-o formă de comunicare publică, apropiată, în anumite secvențe, de structura manifestului liric.

La nivel lexical, autorul realizează o asociere originală între vocabularul tradițional al poeziei și terminologia provenită din domeniile științifice, tehnice sau administrative. Termeni precum „entalpie”, „entropie”, „integrală”, „electron”, „ADN”, „xerox”, „biuretă” sau „tabel periodic” sunt integrați în construcții metaforice insolite, generând o permanentă tensiune între concret și abstract, între limbajul specializat și expresia poetică. În acest sens, imaginarul lui Răzvan Ducan valorifică frecvent resursele metaforei conceptuale, transformând noțiuni specifice limbajului științific în instrumente ale reflecției existențiale și identitare.
Un rol esențial îl deține ironia, adesea asociată cu sarcasmul și hiperbola. Aceste procedee funcționează ca instrumente de critică socială și culturală, conferind poemelor o pronunțată dimensiune satirică. Eexagerarea deliberată și caricaturizarea unor situații contemporane nu urmăresc efectul comic în sine, ci, mai degrabă, accentuarea percepției asupra unor realități considerate ,,o problemă”. Prin această strategie, autorul se apropie de tradiția pamfletului poetic cultivat de Tudor Arghezi sau, în anumite situații, de lirica publicistică a lui Adrian Păunescu.
Acest volumul, defapt, este traversat de un amplu dialog intertextual cu repere ale literaturii și culturii române. Referințele la Mihai Eminescu, Octavian Goga, Miorița, Cenaclul „Flacăra” sau alte simboluri ale imaginarului național au doar funcție evocatoare și participă activ la articularea viziunii poetice. Aceste inserții culturale configurează un univers conceptual în care memoria literară devine argument identitar și criteriu de evaluare a prezentului. Și din acest punct de vedere, autorul preferă libertatea versului contemporan, fără a abandona complet resursele ritmului interior și ale simetriei sintactice. Numeroase poeme sunt organizate pe baza paralelismelor, a repetițiilor și a reluărilor tematice, procedee care amplifică forța de convingere și caracterul incantatoriu al discursului

În ansamblu, această creație, precum și celelalte de care am luat cunoștință datorită disponibilității de a fi trimise redacției Revistei Luceafărului, limbajul poetic al lui Răzvan Ducan se caracterizează prin accesibilitate expresivă, densitate metaforică și energie retorică, un stilul specific, care devine astfel un mijloc de expresie artistică și o modalitate de afirmare a unei conștiințe poetice angajate în dialogul cu realitățile istorice, culturale și identitare ale prezentului.
În contrapondere cu discursul polemic, volumul, la care mă refer, conține și poeme de o autentică sensibilitate elegiacă. Printre cele mai reușite se numără Bunicilor mei, Aron și Maria Roman, text construit în jurul unei imagini simple și memorabile (ușa pe care bunicii marcau, an de an, creșterea copilului): „De la liniuță la liniuță, mi-au fericit copilăria.”, când imaginea ușii se transformă într-un simbol al memoriei familiale, al continuității și al recunoștinței față de generațiile anterioare.

Așadar, Manual de folosire a Uniunii Europene sau despre restul de la cât este un volum care își asumă fără echivoc statutul de poezie civică, identitară și polemică. Dincolo de posibilele controverse generate de anumite poziționări ideologice, cartea impresionează prin coerența viziunii, prin densitatea simbolică și prin consecvența unei voci lirice profund implicate în realitatea timpului său.

Cartea poate fi citită, astfel, atât ca o colecție de poeme, cât și ca o cronică lirică a unei epoci marcate de tensiuni identitare, neliniști civice și profunde interogații asupra destinului comunitar.