Trezește-te, că peste vii coboară grea tulburare
Și peste rădăcini bătrâne stăruie o apăsare;
Un val de vrajbă mincinoasă seamănă rătăcire,
Spre ștergerea hotarului și nelegiuită răstălmăcire,
Dar încă via de pe dealuri își leagănă  muguri,
Iar cerul țese sub frunze cununi pentru struguri.

La temelia neamului se sapă cu întinare,
Prin galerii de cârtițe s-arată fățarnică lucrare;
Șobolani ai vremii roase aduc amară orbire,
Iar glasul lor împinge lumea-n dezrădăcinire;
Dar încă râul spală piatra și hrănește ruguri,
Din mila Lui, se urcă ciorchinii grei de struguri.

Privește, cum se vând pe vorbe dreptatea și onoare,
Cum mască după mască urcă spre vremelnică mărire;
Pubescenți ai puterii poartă hlamida de sclipire,
Dar miezul lor rămâne gol sub luciu și spoire;
Nu ei păzesc pe dealuri rodul vechilor auguri,
Ci plugarii ce văd lumina coborând în struguri.

Ieși, omule, din ceața grea și neînțelegerea mare
Și sfarmă cercul care-ți ține gândul în legare;
Alungă-ți calul troian născut din amăgire
Și cioplește adevărul din a inimii zidire;
Mai cântă încă ramul verde prin vânturi și faguri,
Mai pune via pe coline lumină-n greii struguri.

Cât încă plânge codrul sfânt sub stele veghetoare,
Cât munții poartă izvoare vii în tainică mișcare;
Cât apa curge către rădăcini cu dăruire
Și cât pământul ține-n el străvechea lui menire;
Nu lăsa seceta uitării să pârjolească muguri,
Că încă-n toamna binecuvântă, via are struguri.

Cât încă seva urcă-n viță cu sfântă fremătare
Și vinul roșu se leagă în boabe cu răbdare;
Cât apa îndeamnă rădăcina la tainică rodire
Și pregătește-n miezul humii lumina de-nviere,
Nu lăsa seceta uitării să pârjolească muguri,
Că vinul Învierii crește în sângele de struguri.

Nu crede că pieirea este lege stăpânitoare,
Nici că destinul scrie doar sentință și uitare;
În miezul nopții se ascunde germen de ivire,
Iar sub cenușă, e vie taina pentru o nouă zidire,
Deasupra brazdei veghează tăcuți străbunii singuri
Și își revarsă binecuvântări prin rodul din struguri.

Prieteni încă îți sunt râul, codrul și cărare,
Iar ramul îți întinde umbra sa ocrotitoare,
Ascultă-le șoapta veche, plină de povățuire,
Căci poartă în adâncul ei lumină și trezire;
Ei țin aprinsă candela prin ierni și prin amurguri
Și strâng în palma timpului dulceață din struguri.

Rădăcinile nu cer aur și nici deșartă slavă mare,
Ci doar credință și un rost păzit cu închinare;
Din ele urcă seva sfântă spre frunză și rodire,
Ca o coloană nevăzută de necurmată devenire;
Prin ele câmpul urcă spre lumină fără ocoluri
Și pune peste dealuri divinitatea din struguri.

Din rădăcini se suie seva spre bolți și spre chemare,
Ca o coloană de lumină urcând la prefacere;
Strugurele își poartă jertfa în tainica zdrobire,
Pentru ca vinul să cunoască miracol de-nviere;
Astfel pământul se preschimbă-n veșnicii și praguri,
Iar cerul stoarce aur sacru din lacrima de struguri.

Învață, omule, să mori trufiei trecătoare
Și să primești smerenia ca binecuvântare;
Învață taina care schimbă moartea în pornire
Și pragul întunericului în poartă de-nviere;
Atunci vei auzi cum cântă cerurile-n burguri,
Iar via își va dărui din nou belșug de struguri.

Trezește-te acum, cât încă este vreme de schimbare,
Cât steaua răsăririi cheamă lumea la chemare;
Păstrează-ți rădăcina vie și dreapta ei menire,
Ca să renaști din adevăr prin sfânta retrăire;
Și, vei vedea pe dealuri, peste veacuri și meleaguri,
Cum Dumnezeu așază iar lumina Sa în struguri.

Trezește-te acum, cât încă zorii sparg uitare
Și cheamă din cenușa vremii făptura la schimbare;
Primește moartea ca pe bobul ascuns spre germinare,
Căci numai sămânța frântă cunoaște înmulțire
Și vei bea din vinul Învierii o nouă plăsmuire,
Căci în strugurele zdrobit e taina de-nviere.