Irina Lucia Mihalca

Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui

Eu, tu, aici, acolo,
rotunde piruete, în paşi de dans, împrăştie fiori,
în adierea visului, suspin e cântecul.

Prin frunzele risipite de toamnă
asculţi curgerea timpului, din amfora antică
sorbi melodia – delicat mir –
beţie a umbrelor nopţii, emoţie furată din astre.
Prin noaptea-nvăluită în vrajă,
o mână mângâie perna, un fluture albastru adie…

O însingurare solară răsfiră cuvintele,
adânc pătrund în respiraţia unui timp comun,
pare să ne coase, unul de altul,
în punctele cardinale ale inimii.
Estompat este totul,
ceva s-a pierdut, acolo, în vânt.
Nimic nu mişcă durerea, asemeni unui lac liniştit…

Viaţa se scurge prin timp, iar timpul îşi are timpii lui!
Labirint este viaţa, labirint este moartea,
coridoare invadate de alte coridoare
ce nu duc nicăieri,
pânza vieţii nu derulează nimic,
mileniile însele trăiesc în adâncuri!  

Stăpâna omului este viaţa, surprizele ei,
feliile tortului de migdale,
când dulci, când amare.
Un paradis pe care nu-l vedem
trece prin dreptul
mâinilor noastre, spre visul unei patimi.

Ştii că ceea ce trăieşti în clipa asta
depinde de întâlniri întâmplătoare? Peste ani,
clipa prezentă va fi, la rândul ei, o uitare întâmplatoare.

Pe unda sufletelor pereche, umbrele sunt îngeri,
când ele nu mai sunt locaţii în materie, îşi caută alţi timpi,
îngeri care aşteaptă cuminţi regăsirea, reîntâlnirea cu noi.

Nimic aici, doar tăcerea ce curge din bolţi…

20 octombrie 2011