Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 1 (133), Ianuarie 2020
V-ați iubit vreodată țara?
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Visul  alb

Primit pentru publicare: 22 Ian 2020
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 23 Ian. 2020
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Visul  alb

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe față cu un devotament rar întâlnit. Nenea Călin, așa cum îl strigau mai toți copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în gheena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră. ”Ce miros plăcut de sarmale “, își zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-și botul sub labele din față, veghind cu ochii întredeschiși.

De câteva zile cerul își revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraș. Se înnoptase și lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colțul unde își făcuseră adăpost cei doi.

Câinele ciuli urechile la auzul pașilor care se apropiau. Un bărbat venea spre gheenă aruncând punga cu gunoi în pubelă.
-Iarăși v-ați aciuiat pe aci !? Mama voastră de derbedei!
Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâi. Umbra omului dispăru, iar pașii afundați în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.
-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung. Simțea căldura prietenului și nu-i mai păsa de fulgii mari ce se așterneau peste ei. Simțea o siguranță știind că Patrocle veghează. O moleșeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.

“- Și acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiți câteva poezii din volumele dumneavoastră.“

Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.
“- Dragii mei cititori, mă bucur că ați venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Așa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor “, eu nu fac altceva decât să aduc lumină în conștiința mea care se comportă, de multe ori, ca și cum ar avea un tratat de alianță cu adversarii mei. În acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere și din bucurie o suferință… Și acum dați-mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinația cuvântului de sub zăpadă“.

Nu își mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de rost și pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:

Poetul

S-a întors poetul în satul natal
Cu toate păsările lui zburătoare
Același râu îi aduce la mal
Amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei
Și e o altă adresă pe casa lui
Bronzul toamnei sună în frunza viei
Și galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

…Ceața timpului, val după val,
peste nuci încet se lasă,
prin inimile oamenilor din satul natal
trece poetul, amintire, spre casă…

„- Domnule Călin Matei, vă mulțumim pentru faptul că ați răspuns la solicitarea noastră. Vă mulțumim în numele conducerii Bibliotecii din Zătreni și al cititorilor noștri. Vă rugăm să mai veniți în mijlocul nostru.

-Dacă mă invitați, am să vin cu mare plăcere.”

Ningea intens și cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obișnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită cu cârnații aduși de la țară, de la socri. „Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în Zătreni, la socri. Dar…, toate s-au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat așa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul. Fără nici-o explicație. Socrii au murit și pe mine m-a luat valul…“

Se întoarse cu fața spre Patrocle și-l cuprinse cu brațele.

“Dansam  într-un vals amețitor  pe parchetul bine lustruit într-o sală din București după ce am luat premiul Academiei. Totul se învârtea în jurul nostru ca într-un film tridimensional.  Era alb peste tot, până și în visele noastre acompaniate de orchestră. Rochiile femeilor, costumele bărbaților, până și pantofii. Mioara mă strângea în brațe, zâmbind gânditoare. Era în jur numai alb precum în tablourile lui  Bimbea, prietenul plecat de mult…“

Zăpada se așternuse peste toată comuna. Albul ștersese mizeria oamenilor. Ningea din belșug și plapuma albă acoperise pe cei doi.