Primit pentru publicare: 19 april.2015
Autor: Georgică MANOLE
Publicat: 21 april.2015

NELINIŞTILE INTERIOARE ALE UNUI PROFESOR

             Rar mi-a fost dat să am în faţă o carte de publicistică didactică şi care să aibă tematica perfect armonizată cu problematica actuală a învăţământului românesc. Autorul, Cezar Vasilescu, o prezenţă continuă şi respectată în “Tribuna învăţământului”, “Şcoala românească”, “Luceafărul”(Bt), “Viaţa Botoşanilor”, “Monitorul de Botoşani” etc., a abordat acest gen într-o manieră specială ţinând cont că se cer particularităţi lexicale, morfologice şi sintactice astfel combinate, încât să uşureze comunicarea cu cei cărora se adresează: cadre didactice, elevi, părinţi, bunici, specialişti etc.

Fiind o personalitate autentică a spaţiului botoşănean, cu ramificaţii adânci şi în zone ale celui naţional, (profesor, metodist, eseist, romancier, enciclopedist), Cezar Vasilescu alcătuieşte o carte unitară, o adevărată diagnoză a sistemului instructiv – educativ, intervenţiile acoperind toate segmentele domeniului abordat şi o perioadă temporală de peste zece ani. Ideile, observaţiile, punctele de vedere şi soluţiile, toate sunt puse într-un acord deplin cu structura ştiinţifică a didacticii, psihologiei, pedagogiei, sau sociologiei. Nu se găseşte nici cea mai mică ruptură de logică a demersului autorului, unul de pură sorginte umanistă şi dominat de un nebănuit optimism pedagogic.

Eseist de forţă, ( vezi şi cărţile sale “Articole şi eseuri” şi “Lumea ca eseu”), Cezar Vasilescu îşi conduce publicistica şi prin formele sublime ale creaţiei literare. Analogii perfecte, citate din personalităţile lumii (Iisus Hristos, Eminescu, Cioran, Eco, Barthes, Stănescu, Ciopraga, Blaga, Preda, Rilke etc.), persuasivitate maximă şi pertinente incursiuni prin stilul beletristic, fac să se atenueze din ariditatea şi impersonalitatea stilului ştiinţific în care ar fi putut plonja. Revnirile la Ipoteşti, ca matrice a spiritului românesc, şi la Eminescu este chiar consistentă. Cititorul atent va constata că această carte nu vizează doar gândirea unui om, ci şi sensibilitatea sa. De peste tot din carte , asemenea unui izvor, ţâşnesc limpezi crezuri, precum acesta: “Consider important ca profesorul să nu trăiască la întâmplare, mulţumindu-se cu pseudovaloarea. Este necesar ca el să se raporteze la valorile autentice, să urmărească un scop nobil pentru care să lupte în momente care poate nu sunt de decadenţă, dar care semnalizează alunecarea pe o pantă periculoasă. Fără înlăturarea entropiei lăuntrice ca măsură a dezordinii interioare, lumea din jurul nostru va rămâne veşnic vraişte. Sunt de părere că moralitatea, simţul frumosului şi mai ales simţul sacrului sunt total neglijate. Din acest motiv, omul modern devine, sub aspect spiritual, o fiinţă infirmă, iar acest handicap îl împiedică să construiască un plan profesional, social şi individual. Se spune că oamenilor mari le este rezervat rolul de a pregăti cultura unui neam, în sensul înnoirii ei. Ca membru al cetăţii, profesorul nu poate fi decât un profesionist de elită, un promotor al comportamentului inovator, un om de o înaltă ţinută intelectuală şi morală.”

Autorul şi-a structurat cartea pe trei capitale. Întâmplător sau nu, fiecare capitol se pliază pe un gen publicistic. . Capitolul I , “Condiţia dascălului” , vine dinspre genul publicistic informativ, “Răul moral în şcoală”, (cap. al II-lea), se apropie până la identificare cu genul publicistic de opinie formativ-interpretativ, în timp ce capitolul al III-lea, “Ipoteze ale didacticii în context european”, transcende genul publicistic, trecând graniţa spe forme translucide ale unor posibile cercetări şi observaţii din interiorul sistemului supus demersului.

Condiţia dascălului este văzută în deplinătatea aspectelor reale: elevi care nu mai citesc, cadre didactice care devin ţinta predilectă a atacurilor şi mesajelor demagogice, reforme incoerente, pseudoreformă în relaţia profesor-elev, destinul ingrat al dascălului, motivaţia, schemele rigide din actul evaluării, accentul pe cantitate în detrimentul calităţii etc.

În acelaşi timp, Cezar Vasilescu nu se sfieşte să aibă o atitudine critică şi faţă de cei cărora le-a dedicat publicistica sa: „În învăţământ au rămas…două tipuri: profesorii cu vocaţie reală (care merită statuie) şi nechemaţii, cei care nu sunt în stare de altceva, aşa că fac profesorat”, ca să nu mai vorbim de precarele manifestări de deontologie la unele cadre didactice tinere.

„Răul moral în şcoală”, unul dintre capitolele cărţii , aduce în prim plan o tipologie a beneficiarului de educaţie: elevul recent. Venit de undeva, din „omul recent” al lui Patapievici, „elevul recent” nu poate fi decât fiul acestuia.. Consideră Cezar Vasilescu: „Elevul recent nu se mai poate raporta cadrului rigid al obiectivelor de cunoaştere deoarece îşi extrage cunoaşterea din tulpina internetului şi a mass-mediei, ca unică sursă de documentare viabilă. Este un mare cititor, însă de ziare şi reviste cu „vedete de carton” (oameni abţibild) care au invadat ecranele televizoarelor. Viteza cu care se desfăşoară viaţa actuală anulează timpul ce, în mod obişnuit, ar fi fost alocat lecturii, apelând la resursele electronice de texte şi informaţii – enciclopediile on-line. (…) Elevul recent, dar şi noi suntem încă dominaţi de locvacitate şi jemanfişism intratatbil, plini de straneitate şi futilitate într-un fel abscons, ocult, greu de înţeles şi imposibil de pus în practică”.

Pentru înţelegerea celui de-al treilea capitol, reţin câteva puncte de vedere care pot ghida cititorul. Punând în discuţie modalităţile de evaluare, Cezar Vasilescu va constata că “Legea Educaţiei Naţionale ne transformă pe noi toţi – profesori, elevi, părinţi – în simpli cobai de laborator”. Problema existenţei dascălului modern o constituie, în orizontul lui Cezar Vasilescu, racordarea la cerinţele societăţii actuale şi este rezultatul armonizării dintre tradiţional şi inovaţie. Cezar Vasilescu găseşte că două vicii sunt definitorii în producerea dezechilibrului activităţii educative în şcoală: “predominanţa exagerată a acţiunii de cunoaştere şi neglijarea până la desfigurare a acţiunii formative”. Aspectele ce susţin receptarea textului şi subtextului unei opera la nivel de gimnaziu nu ar fi cele mai potrivite. În domeniul onomasticii jucăriilor, autorul constată că n-a fost încă “întreprinsă o investigaţie sistematică (de exemplu,, sub forma unui Mic Atlas Lingvistic) a numelor de jucării…”.

            Renunţarea de către elevi la frumuseţea cuvintelor şi conducerea acestora către “un orizont argotic” prin “proliferarea unui limbaj sărac, tehnicizat până la pierderea de sine şi depersonalizat până n-au mai rămas decât schelete şi unele funcţii mecanice elementare”, n-ar fi o problemă aşa de gravă, doar că “scurtimea” comunicării să nu fie aşa de drastică încât să fie eliminate total valorile sensibile ale cuvintelor. Autorul chiar trăieşte în mijlocul unei crize a globalizării şi a unui curent de exagerare a didacticismului: “Cred că mai în adânc ne lovim de o criză intelectuală globală, derivată din trufia cantitativului, a măsurabilului şi din dispreţul nemărturisit dar foarte pregnant faţă de teorie, de contemplare, faţă de cunoaşterea fundamentală în contrast cu cea aplicativă. O criză a valorilor a minat societatea prosperă euro-atlantică. (…) Adolescenţii sunt nepăsători. Pagina scrisă a căzut în desuetudine. S-au desacralizat miturile. Elevul şi-a luat cu de la sine putere cel mai important drept pe care crede că-l are: de a nu citi”.

            După cum se vede, cartea lui Cezar Vasilescu este o carte scrisă din interiorul unui sistem de către un profesor dominat de o serie de nelinişti interioare create de sistem. Problema esenţială esta dacă şi factorii de decizie sunt dominaţi de aceste nelinişti!

Georgică MANOLE