Covorul magic de cărţi

poetul îşi puse cărţile
scrise, chiar de el, la picioare;
împreună formau un covor
pregătit, prin lume, să zboare.

apoi le spuse şi celorlalţi:
-veniţi, e un covor fermecat,
dacă ştiţi pe de rost un poem,
vă va duce spre locul visat!

ceilalţi au venit, dar tăceau,
privind spre covor cu regrete,
nu ştiau nici măcar un cuvânt,
chiar de-aveau mobil şi… tablete.

iar câţiva, de frustrare-au călcat
pe covor, ştergându-şi pantofii;
nu aveau nevoie de pilde,
urau versul şi filozofii.

aşa, covorul magic de cărţi
nu putea deloc să mai zboare,
a rămas un covor ordinar,
călcat de netoţi în picioare.
şi fiindcă sufăr de vechea boală…

Vechea boală

port în mine boala, boala mă iubeşte,
e mereu fidelă şi nu leneveşte,
la tot pasu-mi spune, printr-un idiom,
că sunt omu-n care a crescut un pom
şi din el culege fructele durerii,
dar eu, ca un câine, când mă prind hingherii,
scheaun către Lună, nevoind să mor;
stelele sunt oarbe, ceru-i un decor
care nu-mi oferă nicio alinare;
port în mine boala, ca pe-o amânare,
ca pe-o veste tristă dată de himere.
oare, de la boală, simt acum plăcere?
oare, de la boală, pot acum să scriu?
boala mă păzeşte de al meu sicriu?
port în mine boala, boala nu mă iartă,
de mă simt iar bine, vine şi mă ceartă,
mă atinge-n membre, mă loveşte-n pântec,
un blestem mi-e boala sau e un descântec?
boala e tristeţe sau e fericire?
duce la noroc sau nenorocire?
nu ştiu cum se face, reînsufleţit
tot de vechea boală, m-am îndrăgostit…