Carmen DRUȚU ONICA

CUVÂNT  ÎNAINTE, la vol. de versuri “Suflet de albastru” , semnat de prof. Petruța Chiriac

Doamna Carmen Drutu Onica, psihopedagog special, absolvent al liceului Gheorghe Roșca Codreanu, Bârlad, promoția 1994, face parte din generația celor, care terminând clasa a VIII-a în mediul rural, spuneau, venind la cursuri, după evenimentele din 1989, că aceștia au crezut sincer, în acea iarnă, că era vorba de un film – pur și simplu.
În anul 2003 autoarea va absolvi Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București, anuntându-se, după această dată, cu o serie de competențe, pe care noi le vom nota aici, deoarece credem că ele au o legătură intrinsecă și respectiv asumată, în ce privește volumul de poezie “Suflet de Alabastru”.
Acestea ne-o recomandă și după propriile cuvinte ca pe un om cu abilități de comunicare, cultură generală si bune cunostințe de specialitate promovate ca profesor-logoped.
Pe același plan vom adăuga aspirația, mai mult decât onorabilă a omului cu un deosebit simț artistic, bine cultivat în liceul, cu remarcabili dascăli și la Cenaclul Alexandru Vlahuță în anii lui de glorie, cu o vastă participare a multor liceeni.
Autoarea publică poezie în volumul “Puterea Cuvântului” – 1991, și mai apoi în volumul “După 30 de ani” – aprilie 2001,  precum și în publicațiile “Păreri Tutovene” și “Florile Dalbe”, 1998-2000, într-o perioadă sensibilă și plină de frământări, după cum se știe, dar care anima, in același timp, și o serie de tineri, în dorința lor de reprezentare.
Pasiunile anunțate de autoare într-un curriculum personal, și anume: literatura de specialitate, religioasă și beletristică, și mai ales ocrotirea copiilor, a animalelor și plantelor ne-au determinat, cu rigoarea asumată, să ne aplecăm asupra volumului de față și să aflăm, pentru început, următoarele: o sensibilitate religioasă, ori mai bine spus o religie a stărilor adolescentine, când e vorba de “eul” poetei, dar, în același timp și o altă receptare, și anume, accea a reflecției între materie și spirit, când “eul” poetei îl receptează pe celălalt.
Iată în “Instant Karma” despre sinele poetei, ori în “Dans final” versurile: “Încă un dans iubite, te rog, / Să ne fie ultim mir în deșert, / Înainte de a fi doar regret “.
În poezia “Lacrimi dispărute” vom întâlni o alta asemenea stare: “Focuri arse pe altar / Efemer colb / Nu vă mai cânt / Nu vă mai sorb, / Nu aveți har?” Și tot atâtea minunate vibrații adolescentine, întâlnite în versurile poetei, precum: “La chemarea zării, / Ieri nu ardea apusul / …Se amăgise cu ploi / Pe harpa unei corăbii din nările mării / (“Apusul dimineților”).
Cum spuneam, însă, o receptare diferită se va dezvălui, în religiozitatea acestor stări, pentru sine, cât și pentru noi, atunci când poeta se va îndrepta spre celalalt.
De exemplu în “Albastru maxim” : “Smulg seva urmei de umbră, / Și plâng cu pescăruși albaștri ” / spune aceasta mai departe ori în “Recreere” și “Aritmat”, unde întâlnim versuri precum: “Coifuri de lumină/ În cer au ritmat/ Pași fără rimă, / Dor narat ” /.
Nu te mai poate surprinde, astfel, pe lângă inspirație, maturitatea poeziei acestor stări, oprindu-te brusc, la revolta din versurile: “Când iertarea-i arsă/ De-o secetă oarbă,/ Când pacea e-nchisă / În carcere ude, / Pierdută e viața/ Și rodu-i deșert/”.(“Revelație”).
Sigur, sufletul poate fi în derivă sau poate fi vorba numai de un aparent “coborâș”, ne-am zis, urmărind și aflând aceeași nouă stare ca o concluzie la titlurile citate de noi.
Însă călătoria pe o notă muzicală din imaginile, ce însoțesc următoarele pagini, te îndeamnă să treci rapid și la unele interesante idei, precum acele din “Demistificare”. Iată: “Ne ascunde printre șoapte,/ Ne-ncinge-n șoldul vietii / Printre cămăși deșarte / Ne plimbă azi poeții /”.
Și trecând prin toată această sensibilă lume “globală” a poetei, observăm că ea își poate “Păstra destul de prudent, pentru vârsta respectivă, “prea plinul dăruit”, aflând, fie râzând (“Si râsu se invață”), fie topindu-se tăcând (“Somn de toamnă”, “Risipă de toamnă”) rostul versului ei împlinit într-o fericită postură. Vom cita și noi dintre acestea versurile: “Ploua pe mușchi de înserare / Cu somn în cingători de vise” / (“Când primăvara e cer”) sau în “Dă-mi noroc”.
Apoi drumul astfel găsit și norocul îl va afla poeta cu sinceritate, ușor filozofică, în minunatele împletiri ale naturii cu visul, după cum aflăm în alte versuri: “După o stare increată / Boncăluind un dans nestins / Vom învăța iubirea increată” / spune poeta în “Dincolo de cer”.
Nu vreau să fac apropieri, pentru o generație, aparent fără aripi, cu poezia unor poeti precum Dinu sau Ion Pillat, dar un profund spirit arghezian bănuim că încă rezistă și-i poate da acesteia, doritele aripi. Vom nota, în acest sens, pentru ideea amintită poeziile: “Râsul zădărniciei” și mai cu seamă “Zei vechi și noi” ori “Jocuri paralele”.
Revenind la acea nota specifică autoarei și anume sensibilitatea într-un registru de religiozitate,”respect” pentru diferitele stări, oprindu-ne cu multă atenție și la versurile din “Mărturisiri”, de exemplu vom reține responsabilitatea tinerei autoare pentru cuvânt. Un cuvânt aruncat în luptă, dacă mă gândesc la “Zeii vechi și noi”, liric absolut în “Doar omul”, “Ruga”, “Luptă!” sau cu îndemn și povestind pentru celălalt în “Mă dor”, “Mister”, “Evadări”, “A fi”, “Doar poezia”, “Dunăre” și cu deosebire “Alter Ego”, și “Noi nu murim”.
Iar pentru un final vom cita și noi desigur, pentru cei “rămași” versurile nobile, adunându-i lângă ei pe celalalți cu generozitate, ca “o rugăciune” în numele sufletelor pierdute și al libertății din poezia “Invitație” și din “Mesaj în alabastru”: “S-au răstignit în tine alabastru/ În chip de Mag sihastru, / Pulsul și lacrimile daltei, / Lucinde ocheade șlefuite / Mirata mulțumire sacră / Din efemer decantată.”/ și “Ne vom cânta mătănii,/ Prin zbatere de gânduri / Ne-om căuta și ne-om afla… / De vei veni, / Să vii printre cei vii.”/ (“Invitatie”).
Recomandăm astfel, cu multă căldură, volumul de față, urându-i un sincer succes și pentru următoarele.