ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X
Primit pentru publicare: 24 Mai 2018
Tableta de Marin IFRIM
Publicat: 24 Mai 2018
Editor: Ion ISTRATE

Spovedanie. N-o să-i fac morții nimic, n-o să mor nefericit, moartea m-a iubit tot timpul

Un fel de eseu dus până la Dumnezeu, nu o plângere penală…

Cei care mi-au făcut rău la vedere regretă. Cei care mi-au făcut rău profesionist, calificat, se mândresc în tainele lor nesfințite. Singurul rău făcut cum trebuie este acela făcut de mine mie însumi. Nu e nimic de explicat. Dincolo de mine lumea trăiește în vid. În vidul ei. Eu am vidul meu. Viața e scurtă și plină de dureri fizice, dureri de suflet , dureri metafizice și dureri de cap (la pătrat). Îi mulțumesc Celui de Sus că nu m-a destinat filozofiei. Gândesc ca un motan zburător după aripi de aer, nu după carne de rândunică. Sunt și nu exist, exist și nu sunt. E mare lucru să simți că ești viu, e o suferință Christică. Să vii în această lume, așa cum e lumea, și să pleci din ea ca și cum te-ai duce ca să te întorci, e singura minune în care cred. Un exemplu de reîncarnare: cuvintele, literele ! Uneori am impresia că locuiesc în Dumnezeu, ca un pisoi leneș, plin de pofte, încărcat de energii pozitive. Scriu și în somn. Nu fac rău niciunui cititor al gândurilor și visurilor mele, dimpotrivă, încerc să mângii pe creștet până și cei mai aprigi și inegzistenți dușmani. Nu sunt o fire belicoasă decât în caz de legitimă apărare. Am și eu un fel de a fi, vorba domnului profesor (și scriitor de elită) Stelian Grigore: ”Vă iubesc cu toate defectele mele”. Sunt apolitic până în măduva oaselor, însă îmi curge politică din nări. Nu mă pot abține să nu fiu împotrivă. Din toată gloata politicienilor nu l-am putut înțelege decât pe un apropiat al minții mele rebele: Ovidiu Cameliu Petrescu. Restul e foarte discutabil. Mă bântuie ziua de mâine, mă pândește. Nu las moștenire decât niște cuvinte și nici măcar acestea nu sunt ale mele în exclusivitate. Irina și Mara, Mara și Irina, să mă bată toată vina, nu am moșii și nici arginți, vă las vouă niște dinți plini de vorbe rele-n plombe ca să fie cum o fi după ce nu voi mai fi. Am crezut în ce-am văzut, niciodată n-am știut. Sunt și eu iubit de lume, de cea care tot știe că nu tremur a piftie. N-o să mor nefericit mai ales că, dincolo de femeile din viața mea efemeră, moartea m-a iubit tot timpul. Ca pe toți morții aflați într-un fel de turism al vieții. N-o să-i fac morții nimic, că nu are ce știu eu, că nu i-a dat Dumnezeu.