Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Pacienta (2

Primit pentru publicare: 19 Oct. 2020
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 20 Oct.  2020
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Pacienta

 2.

Vântul măturase câteva frunze și le așternuse la picioarele mele.

– Domnule, îmi zise copilul ce trecuse alături, pe când o așteptam pe Eliza ca să iasă din bogasieria de articole bisericești, unde intrase doar ca să cumpere trei lumânări și patru trandafiri. Domnule, culorile astea aparțin copacilor autumnali, dar nicidecum sfinților tăi zămisliți. Așa că lasă-le acolo unde sunt și nu mai altera cromatica lor naturală, crezând că poți inventa ceva ce ar putea fi favorabil doar inventaților decorticați de pe tot felul de muri mănăstirești.

«Muri mănăstirești», repetam în gând fără a fi sigur dacă tot ce auzisem erau vorbe reale, rostite de copilul ce se îndepărta tot mai mult, ori erau doar niște frânturi de gânduri, rămase probabil undeva la nivelul subconștientului dintr-un trecut imemorabil. Îmi spuneam că ar fi trebuit să uit totul numaidecât, să încerc să mă încred în cu totul altceva, mult mai real și destul de prezent. Cum era, spre exemplu, întoarcerea ei. Făptura aceea atât de străvezie, dar, cât de bizar nu ar suna, unica ființă destoinică de a-mi putea acorda ajutorul sperat; atât de necesar în acele momente de cumpănă. În acea dimineață ce nu mai era dimineață, căci timpul meu acum era altul. În acel berc sau parc, sau ce-o fi fost să fie, ce-l străbăteam, îndreptându-mă pesemne tocmai spre casa mea. Întorcându-mă după ce constatasem că altcineva era cel care nu mai eram eu și care îmi semăna întru totul. Eram un alt eu. Și eram conștient de asta, chiar de nu mai eram prezent cât timp nu încetam să mă îndepărtez de tot ce rămânea neschimbat. Adevărata-mi  ființă acum devenea vigilentă la cu totul altceva, căci trăiam acea senzație că din clipa în care mă văzusem mort, chiar de rămăsese la fel, totul devenise invers. Adică, ceea ce trebuia să se afle în partea mea dreaptă se mută în stânga. Exact ca pe glanțul oglinzii din care nu mai izbuteam să ies. În care mă afundasem și care păstra neschimbată, până la ultimul detaliu, tot ce îmi era cunoscut. Și mai era acolo ceva, în tot acest amalgam de impresii bizare: lipsa oricărei dorințe de natură biologică. De acest fapt însă devenisem conștient doar în clipa în care ea îmi zise că ar trebui să beau apă. În zadar încercam să mă opun, lămurind-o că n-am nevoie de așa ceva. În van căutam să mă explic, căci ea spuse că așa trebuie. «- Dar această apă nu are gustul apei», mă explicam uimit de noua receptivitate, cea a absenței totale. «- Apa, dragul meu, niciodată nici n-a avut nici un gust». Zadarnic continuam să insist, enumerându-i alte caracteristici, precum răcoarea, umiditatea ori un fel de aciditate, căci ea nu se lăsa înduplecată. Apoi, îndată, își amintise ceva ce părea decisiv. «- Am uitat de sare, zise. Tu nu poți să simți că bei apă, dacă ea nu conține chiar și doar câteva grame de sare. Și puțină cenușă. Altfel, dacă o bei doar așa, pe inimă goală, aerul, dragul meu, chiar și aerul va părea mult prea transparent».

– Tot ce contează, nu mai are nici o importanță, curmasem acel dialog oarecum istovitor.

Îmi vedeam de drum. Mai precis, o urmam de aproape, pregătit fiind să mă opresc la orice pas dacă ea ar fi încercat să inițieze vreun alt joc, la fel de confuz ca și tot acest șah haotic de până acum. Compoziție care totuși, trebuia să recunosc, se dovedea a naibii de concretă. Fiecare cuvânt de-al ei și fiecare ordin, fiece supoziție, greu de crezut și aproape imposibil de admis din perspectiva oricărei logici sănătoase, toate astea, în cele din urmă, se dovediră cât se putea de incontestabile. Desemnau existența mea din aceste ore în care, din prisma dovezilor amănunțite, văzute mai ales la intersecția străzilor Pacienței cu Splaiului, devenisem inexistent. Pentru toți. Aproape pentru toți dacă n-aș lua  în calcul străinii care mi se părea că uneori vorbeau tocmai cu mine. Cu cel care fusesem până mai ieri. Până la ora la care, în timp ce mă întorceam de la serviciu, de la Centrul de boli psihice, unde ocupam funcția de doctor-șef al corpului C, pare-se că fusesem atacat mortal de o pacientă extrem de periculoasă, ce izbutise să evadeze din corpul A; aripa destinată suferinzilor irecuperabili. Pare-se, căci acum, în situația în care ajunsesem, nu-mi puteam aminti alte amănunte. Și nici nu țin minte ca în toți acești ani de serviciu, desfășurați într-un singur loc chiar de la angajarea mea în Centrul de boli psihice din periferie, să fi văzut vreodată chipul ei; fața celei care acum, cât de bizar nu ar suna, îmi părea destul de cunoscută. Semăna cu cineva uitat întru totul, dar existent într-un timp atât de îndepărtat, încât părea că aparținea cu totul altei vieți; celei de dinainte. Semăna cu altcineva. Iar această neputință de a o identifica într-un reper temporar precis îmi inducea confuzii sinonime celor prin care uneori trecea o mare parte din pacienții mei. Îndeosebi acele subiecte care, indiferent de tratamentul ce li se administra, nu dădeau nici un semn de însănătoșire. Tot ce puteam să fac, era să-i țin într-o permanentă stare de acalmie; stare indusă de medicamente administrate uneori chiar și în exces. Căci cu toții, toți cei din corpul medical, știam că nu exista nici un tratament care să stagneze progresia demenței. Puteam doar, prin intermediul unor terapii și proceduri specifice, să atenuăm manifestările bruște și atât de periculoase, datorate respectivei infirmități. Puteam controla MCI-ul, adică deficitul cognitiv incipient. Și-n acest caz, pe lângă tratamentul medicamentos, apelam la tot felul de tehnici simple și extrem de eficiente, menite de a menține creierul pacientului mai tot timpul activ; adică, conștient de toate acțiunile zilnice; fie ele chiar și cele mai simple acte de comportament, care pentru un om sănătos nu cereau nici un fel de efort mental. Pentru pacienții noștri, în schimb, multe din respectivele activități se dovedeau a fi al naibii de complicate. Iar aici, la acest grad al nebuniei, se ajungea progresiv. Încă de la cele mai fragede vârste. Încă din anii de școală, când, chiar dacă elevii nu erau supuși testelor imagistice, precum IRM-uri sau CT-uri, în unele cazuri, se putea constata un libertinaj excesiv al acestora; refuzul supunerii la anumite reguli și respectarea îndemnurilor venite din partea adulților. Și acest desfrâu, această lipsă de răspundere, progresiv, degenera în cu totul altceva. Tocmai în această demență ce se făcea simțită după vârsta de douăzeci de ani. Întrucât, evoluând în vârstă, copilul libertin devenea un adult care nu mai avea capacitatea mentală de a respecta normele comune ale existenței obișnuite. În cel mai bun caz, murea la scurt timp după moartea părinților săi. Se chinuia enorm dacă nu avea șansa să ajungă într-un centru medical adecvat. Suferea o viață întreagă.

Eliza, din această perspectivă, nu putea fi încadrată cu rigoare în vreun tipar clar; general, dar necesar nouă, doctorilor, în vederea stabilirii gradului de gravitate la care ajungea suferindul. Ea, poate și pentru că nu văzusem niciodată fișa ei personală, părea că aparținea acelei categorii de pacienți care, dacă nu se știa nimic despre ei, oricând puteau fi considerați persoane perfect sănătoase. Se cerea ceva timp și o destul de atentă analiză a fiecărui cuvânt ori gest ca să-ți dai seama de anumite abateri comportamentale. Poate tocmai de aceea, la început, chiar după primele vorbe schimbate în casa mea, chiar dacă ceea ce-mi expunea ea era destul de straniu, nu reușeam să înțeleg cine era de fapt Eliza; adevărata Eliza. Am avut totuși câteva mici bănuieli abia când în conversația noastră firească ea infiltră acele idei ce întreceau chiar și cele mai simple considerații logice. Sigur că și-n acest caz puneam totul pe seama spiritului ei ilar. Poate că tocmai așa glumea ea. Ori poate că tocmai prin aceste mici bongoase încerca să-mi demonstreze gravitatea situației în care ajunsesem. Abia când am aflat adevărul relatat de oamenii de ordine, când am auzit că din lazaretul unde lucram evadase o bolnavă extrem de periculoasă, abia atunci am privit totul dintr-o altă perspectivă. Abia acum, când, îndreptându-ne înspre casa mea, o rugam să grăbească pasul.

– Ce faci? am întrebat-o. De ce nu mă urmezi îndeaproape? De ce te-ai oprit?
– M-am oprit ca să mă gândesc la tine ca la cineva de aici. Ca să izbutești să-ți amintești cine erai.
– Dar, cât timp mă vezi, nu trebuie să te gândești cine sunt.
– Mai bine să pricep tot ce văd decât să te privesc și să nu cred nimic, continua ea, confirmându-mi cât se putea de clar toate neliniștile mele, referitoare la gravitatea tot mai accentuată a stării în care se afunda tot mai mult.
– Trandafirii, mă transpuneam în mintea ei, trandafirii tăi miros а parfum. Din acela ieftin.
– Florile, se agasa ea, florile mele răspândesc aromă de frunze și iarbă. Din aceea vie; dintre două ape. Apoi îmi mai zise că din ceara lumânărilor se poate modela orice. Chiar și vaze, zise. Că doar nu te-ai gândit că o să le consum în casa ta înainte de a sosi timpul cuvenit. Până nu vor veni toți invitații, câteva cunoscute și fostele vecine, o să cizelez alte feluri de flori din albul topit.
– Dar de multe ori, continuam pe același ton dojenitor, în compania anumitor persoane mă simt mult mai însingurat decât atunci când sunt singur.
– Tu? mă privi cu sfială. Tu-mi vorbești de singurătate? Tu? repeta uimindu-se de cele auzite. Tu nici n-ai dreptul să afirmi așa ceva, căci ești mult prea ideal pentru această viață. Ești atât de real, de parcă te-ai fi ivit tocmai din necuprinsul vreunui vis năzuit de fitecine. Apoi mai adăugă ceva, dar nu înțelesesem sensul acelor cuvinte. Le rostise destul de straniu, ca și cum ar fi citit doar niște silabe din care ar fi trebuit să se încropească ceva inteligibil. Și în timp ce nu înceta să blodogorească, ca și cum ar fi susținut doar un ritm auditiv, necesar propriei respirații, aflându-se mai mereu în fața mea, privea în stânga și-n dreapta, care pentru mine erau dreapta și stânga. Privea copacii. Enormii copaci. Arbuștii și pomii înjghebând parcă, după vreun tipar stabilit de vreun arhitect obsedat de simetria plenitudinii, un labirint al naibii de complex. Ceva ca un fel de hățiș aparent obișnuit, însă, la o examinare mult mai atentă, supus parcă unei schimbări permanente. Căci cu fiecare pas făcut înspre casa mea, mai mereu aveam senzația că arborii dimprejur mai tot timpul își schimbau locurile între ele. Erau prea aproape ori prea departe. Altfel spus, niciodată nu erau acolo unde admiteam că ar fi trebuit să fie. Ba mai mult de atât, pe măsură ce înaintam, uneori aveam senzația că ceva prezent, atât în gândul meu cât și în realitatea imediat apropiată, mai tot timpul se desprindea de ei. Ceva ca niște siluete umane. Urmându-ne fără a se apropia. Mergând fiecare pe drumul ei. Înspre casa mea. Oprindu-se când ne opream și noi.

– Sunt ele, zise ea. Sunt vecinele mele. Toate în fumuriu. Așa cum se cuvine pentru asemenea solemnitate.
– Dar…
– Nu. N-ar trebui să te tulbure felul lor de a fi. Ar trebui să știi că, oricât de ciudate nu ți s-ar părea în aceste clipe, ele nu ne vor deranja câtuși de puțin. Pe deasupra, știu ce au de făcut și fac ceea ce știu destul de bine pentru a ne asigura acea tăcere mormântală, fără de care nu va fi posibil ritualul tău; un fast necesar în asemenea circumstanțe.
– Vrei să spui că le-ai chemat doar ca să tacă?
– Anumite parade impun doar participare fizică, prezența omului; întrucât superior în univers e doar omul. Doar acel om care nu și-a inventat nicio entitate superioară, față de care, în lipsa rațiunii, să se înjosească chiar pe sine însuși, plasându-se pe scara evoluției naturale undeva  pe un rang inferior.

Sigur că în urma acestei considerații, neașteptate de a fi venit tocmai din partea ei, urmă un lung răstimp de tăceri iscoditoare, timp în care nu încetam să înaintăm. Trecuserăm pe lângă câteva grupuri compacte de siluete statice, înveșmântate în alb și înarmate cu coase orbitoare. Pesemne că erau angajații primăriei. Cei care toată ziua nu făceau altceva decât să taie iarba. O netezeau până nu o făceau identică cu firele covoarelor costisitoare din odăile de primire. Nu ne ziceau nimic. Era ca și cum nici n-am fi fost. Nici măcar nu priveau în direcția noastră, ci-și vedeau de lucru. Pentru ei, pentru cei cu coasa, eu nu mai prezentam nici un interes. Dar nici ea și nici celelalte. Cele care ne urmau îndeaproape, menținând mai mereu una și aceeași distanță față de noi. Ca și cum nici n-ar fi fost niște ființe reale, ci, mai degrabă, doar niște umbre plutitoare, necesare confirmării prezențelor noastre în această braniște fără nici o frunză. Mai ales aici, unde părea că nu mai rămânea nimic de văzut, dar unde cu sârg și o vervă neostoită, doi bărbați înalți săpau ceva ca o groapă.

– Se pare că au dat de întuneric, căci există în aceste locuri suprafețe nesfârșite de beznă subterană, îmi explica ea, observând desigur acea nelămurire atât de vădită, trădată de privirea-mi aproape pierdută.

(va urma)