MOŞ CARTOF
FRAGMENTE DIN ROMANUL ÎN PREGĂTIRE „COLONIA”

(ÎN MANIERA ELIO VITTORINI, CESARE PAVESE ŞI
GEORGE MIHAIL ZAMFIRESCU – „MAIDANUL CU DRAGOSTE”)

LICENŢA DE COPILĂRIE. PEDAGOGIE DE TRANZIŢIE

„Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când mă gândesc…” (vorba celebrului hâtru humuleştean)…aşa sună, ca apa Ozanei „cea limpede curgătoare”, în gândurile, în simţirea mea, în fâlfâirea zilelor, petrecute la şcoala primară şi cea gimnazială, din clasa întâi până într-a şaptea. Dând la o parte vălul nociv, atmosfera încordată, tensionată, brutală, ternă din cadrul familiei mele, şcoala a reprezentat partea solară, liniştitoare şi plină de curiozităţi, informaţii, îmbujorări („flăcări”) şi momente hazlii. Mi-a oferit prilejul descoperirii unui alt univers cu impact major în formarea şi maturizarea precoce. A fost o experienţă benefică şi de explorare a sufletelor umane, de mai mică anvergură decât cea a lui Mark Twain (călătoria fabuloasă pe Mississippi şi în lumea lui Toma Sowyer şi Huckleberry Finn).

Scoală, dragă şcoală
Unitatea de învăţământ unde am urmat cursurile se afla undeva la marginea Bucureştiului, la întretăierea unei străzi patriarhale străjuite de castani şi un imens maidan (jumătate invadat de iarbă, jumătate pământ prăfuit fin, unde se întrezăreau colibe sărăcăcioase sau improvizate ale romilor). Directorul şcolii era un venerabil învăţător-emerit, Alexandru Tartacan, un moldovean cu un chip fin şi blând, cu un zâmbet permanent în colţul gurii, îmbrăcat impecabil (curat, călcat, întreţinut bine deşi costumul era, cum se zice, „antic şi de demult”), cu un mers târşâit şi molcom, nu se grăbea niciodată; cadru didactic de formaţie clasică, dotat cu deosebite calităţi de dascăl şi îndrumător de destine, grijuliu cu soarta elevilor, profesorilor şi starea clădirii şcolii.
Trebuie adăugat aici amănuntul că şcoala fusese ridicată încă înainte de 1945, oarecum dichisită, văruită în alb orbitor, geamuri înalte, ţiglă pe acoperiş, în spate cu o grădină circulară îngustă ce încadra ca un brâu viu clădirea, îngrijită de elevi şi dascăli, străjuită de veşnicii plopi-lumânare; clasele erau dotate cu sobe de teracotă (pe combustibil lemnos şi cărbune), pardoseli din scânduri îmbibate cu motorină ca traversele de tren. Aşezământul avea o formă de potcoavă, doar cu parter; intrarea era situată pe centrul clădirii, dotată cu o uşă impozantă de stejar, cu un desen aparte al ochiurilor de geam, protejată de o marchiză deschisă pe laturi, sprijinită pe doi stâlpi şi având 2-3 trepte de scară, marchiza era utilitată la sfârşitul anilor şcolari şi ca podium pentru „parada” premianţilor. La cele două capete ale şcolii s-a amenajat câte o sală perfect rotundă, cu parchet de stejar lustruit pe podea, destinată atât desfăşurării orelor de învăţământ, cât şi locaţia repetiţiilor de cor. Curtea şcolii, un pătrat perfect, era „pavată” cu pietriş şi limitată de pavaje minione. Jumătate din curte era afectată orelor de sport (de fapt doar pentru baschet şi hanbal, pentru că fotbalul, mai zgomotos, era „exilat” pe un maidan paralel cu şcoala). Cealaltă jumătate aparţinea exuberanţei şi dezlănţuirii elevilor în recreaţii. În apropiere de poarta şcolii se situau cabinele betonate ale toaletelor.
Ca orice şcoală din timpurile acelea, pe lângă număr oficial avea şi o denumire: „Vasile Roaită”. Legenda acestui personaj-martir erou a fost şi a rămas o mare mistificare şi manipulare a opiniei generale: pe de-o parte personaj idolatrizat de către comunişti (ca în „Tânăra Gardă”), iar pe de-o altă parte (după 1989) „om al regimului burghezo-moşieresc”, „colaborator/ informator al siguranţei”, care a trădat, prin gestul chemării la grevă, prin punerea în funcţiune a sirenelor de la Atelierele Griviţa. Dilemă: erou-sabotor-trădător?

Efigii de dascăli
1. Am fost binecuvântaţi cu repartizarea la clasa noastră (anii I-IV) a unei deosebite învăţătoare-emerite, Alexandrina Roşca, foarte ataşată de copii, grijulie cu aceştia ca o cloşcă, preocupată şi de aspectul sălii unde învăţam (nenumărate ghivece cu obişnuitele şi veşnicele muşcate, îmbrăcate în hârtie creponată, perdele impecabile la ferestre, faţă de masă pe catedră, bănci „seculare” curăţate şi spălate săptămânal de părinţii elevilor). Toate generaţiile care au „trecut prin mâna” acestui cadru didactic, au fost de excepţie, chiar dacă şcolarii erau de origine modestă, locuiau modest, dispunând de mijloace materiale şi băneşti limitate, cu părinţi care de-abia au absolvit doar 4-6 clase (în sistem de notare de la 1 la 5). Generaţia care a urmat-o imediat pe a noastră a întrecut orice statistică, ultimul elev din 30 avea media generală anuală 7. Printre colegii mei au fost câţiva dotaţi cu inteligenţă şi foarte muncitori: Floroiu Ionica (Liliana), Ionescu Lucian (Pufu), Florinel Mustaţă, Pătraşcu Virgil Claudiu.
Învăţătoarea avea obiceiul de a trimite, începând cu a 3-a oră de curs, la o alimentară sau chioşc de pe strada şcolii, pe câte un elev să-i cumpere ceva de mâncare (de regulă, mai ales iarna, covrigi, cornuri sau biscuiţi, pe care apoi îi punea la încălzit pe plăcile de marmură ornamentale care înfrumuseţau teracota).
Trebuie să mă plasez şi eu ca personal episodic/secundar al acestor amintiri, pentru că am fost elev în această clasă şi am beneficiat de îndrumările doamnei învăţătoare Roşca, începând cu descifrarea şi caligrafierea buchilor pe caiete şi din manuale. Eram printre elevii cu rezultate meritorii, aveam o scriere caligrafică impecabilă (menţinută neschimbată până în clasa a VIII-a), cu talent la compunerile literare, desen, pictură, caligrafie, în special.
A existat un episod providenţial în ultimul an al şcolii primare, care m-a marcat şi a declanşat manifestarea/irumperea talentului literar al elevului la început de drum. Eram afectat profund când mi se făcea o nedreptate (în opinia şi viziunea mea) mai ales că învăţam „eminente” (vorba lui Caragiale). În clasa a 4-a, când deja conştientizam ceea ce pot (nivelul calificativelor la învăţătură), într-o „competiţie” aparentă cu alţi colegi ai mei de ispravă la carte, m-am considerat nedreptăţit, premiul primit la sfârşit de an şcolar nefiind în concordanţă cu notele maxime ale mediilor la materii. Se produsese un declin sau se manipulaseră rezultatelor, eu primind premiul II. În prima săptămână după ce absolvisem patru clase primare, supărat nevoie mare, o suferinţă profundă mi-a inundat sufletul. Rezultatul (o minune ce n-am conştientizat-o atunci, pe loc): am conceput şi scris primele versuri! Şi acest lucru la vârsta de 10 ani, împlinită după doar trei zile de serbarea de sfârşit de an. Şi versurile au curs, fără a avea o pregătire măcar incipientă de versificaţie (ritm, rimă, nu mijloace de stil/prozodie etc.). Gândurile, dorinţele, sentimentele s-au sintetizat/încropit instant, grupate în poezii foarte lungi, intitulate (să vă ţineţi!) „Scrisori”, în care mi-am descărcat tot oful, supărarea, dar care au configurat un real talent literar (precoce). De-a lungul anilor talentul s-a confirmat fără putinţă de tăgadă. Timiditatea m-a determinat să nu public.
Părinţii erau foarte săraci (cum se spunea „săraci lipiţi”); muncea doar tata la cazangerie, ca lăcătuş şi sudor; mama îşi lăsase serviciul de la Ţesătoria „Dacia” după ce s-a născut sora mea, Mariana-Elena. În fiecare an, la câteva zile înainte de Crăciun (de ziua/serbarea de „Moş Gerilă”, a pomului de iarnă), la sala de spectacol de la Atelierele Griviţa se organiza o manifestare festivă pentru copiii salariaţilor, spectacol ce debuta cu o serbare în care „actorii” erau copii, iar spectatori părinţi şi copii. Pe bază de tichete, părinţii ridicau la sfârşitul serbării câte un pachet sau mai multe (după numărul celor mici din familiile muncitorilor). Pachetele cu daruri/cadouri erau diferenţiate valoric şi numeric de sumele de bani achitate anticipat de părinţi, începând cu 10 lei. Tata, având un salariu mai mic, a achitat doar acest tarif minimal, dar pentru 2 copii. Bucuria era extraordinară, chiar dacă în pachet găseam câteva bomboane în poleală colorată, eugenii, napolitane, ciocolate-Liliput, portocale sau (ţineţi-vă!): CĂRŢI! De când am conştientizat lumea din jurul meu, mintea s-a copt treptat, s-au acumulat anii în vârstă, nu doream altceva decât „cărţi!”. Şi astfel, m-am bucurat de „Cheiţa de aur” (Alexei Tolstoi), „Buratino”, „Cipolino”, „Nică-fără-frică” (Nina Cassian), „Dumbrava minunată” (Mihail Sadoveanu), „Basmele românilor” (Petre Ispirescu), „Poezii populare româneşti” (Vasile Alecsandri), „Floarea de malahit”, „Masa şi ursul” (basme ruseşti) şi, mai ales, „Poezii” de Mihai Eminescu! (ediţia „Biblioteca Şcolarului”, de culoare violet). Ultima carte amintită a fost sursa principală care mi-a inspirat primele mele „Scrisori” şi „Codrul”. Între clasa a 4-a şi cea de-a 7-a, am compus circa 100 poeme, ce s-au risipit în negura vremurilor.
„Scrisorile” mele erau şi o replică scrisă/intimă la spusele brutale ale învăţătoarei adresate mamei mele în mai multe ocazii: „Tovarăşa, fiul dumneavoastră este un elev deosebit, cu rezultate pe potrivă. Îşi însuşeşte cunoştinţele mai greoi, dar când le-a fixat în memorie nu i le mai poţi scoate din cap nici un forcepsul. Dar vă asigur că niciodată, ca elev, nu va depăşi locul 2 la învăţătură în raport cu alţi colegi fruntaşi”! Am fost de faţă în două rânduri la aceste expozeuri nelalocul lor, mama fiind afectată profund, ştiind ce pot. În timp, pronosticul nu s-a adeverit. Munca depusă constant, eficient şi aplicat mi-a dat un viitor; calităţile conferite de natură m-au ajutat enorm, m-am propulsat precum gestul unui părinte care-şi înalţă copilul cu braţele spre grindă: „Tâta, băiatul!”
Dintr-un impuls neaşteptat şi un curaj nefiresc în raport cu timiditatea afişată zi de zi, am trimis din primele poezii menţionate 2-3 şi o proză spre apreciere la revista „Cravata Roşie” („Dragă redacţie…”). Nu după mult timp, redactorul şef al acestei publicaţii pentru copii, scriitorul Mircea Sântimbreanu, mi-a dat un răspuns franc şi descurajator: „Mulţumim pentru lucrările trimise, proza fiind doar o „compunere dezvoltată”. Pe viitor, aşteptăm de la tine relatări despre activitatea pionierească a detaşamentului din care faci parte”. Alt motiv de supărare momentană! L-am depăşit scriind şi mai abitir şi mai diversificat. Nu voi uita niciodată scrisoarea redacţiei revistei aşternută pe o coală de hârtie cu chenar roşu-aprins. N-am mai îndrăznit să trimit decât abia în timpul liceului, la „România Literară”, unde am „dialogat” o dată cu poetul Geo Dumitrescu, deţinătorul rubricii „Poşta Redacţiei” („Lucrări îngrijite, de valoare artistică medie”).
Aceste amintiri nu le pot încheia fără să prezint un fapt: eram impresionat atunci când, la ora de „lectură”, învăţătoarea Roşca ne citea, cu har, cu interpretare intonată ca de actor, prin ton şi diferenţierea între personaje, din povestirile şi basmele nemuritoare. Eram fascinat, fermecat, nu se auzea nici musca şi elevii cei mai neastâmpăraţi intrau în mirajul clipei, impresionaţi de eleganţa şi vocea cristalină a dascălului nostru. Nici eu şi marea majoritate a colegilor mei din acei ani n-am putut s-o uităm niciodată. Şi când ne întâlnea întâmplător pe stradă, ne recunoştea, inclusiv spunându-ne pe nume, după amar de vreme.
2. Timp de 2 ani (între clasele a V-a şi a VI-a), ne-a cizelat vorbirea şi exprimarea gramaticală şi ne-a deschis apetitul pentru literatură în general o profesoară de excepţie pe nume Maria Ancu. Păcat, că din cauza stării precare a sănătăţii sale (ciroză), lipsea îndelung datorită concediilor medicale-mamut; de altfel, a părăsit prematur această lume. Parcă o văd aievea: o fiinţă puţină la trup, minionă, slăbuţă, cu o pălărioară-castron de un violaceu stins, cu mustăcioară discretă, gura cu deschidere mare, permiţându-i să-şi ţuguiască buza superioară, tunsă scurt, rujată pe pomeţii obrajilor pentru o a masca paloarea datorată afecţiunii de care suferea. Era toată un zâmbet discret şi uşor ironic, intransigenţă la greşelile de vorbire, cu o cultură deosebită în domeniul literaturii comparate. Această doamnă fină şi blândă avea momente când se descătuşa din cumsecădenia obişnuită şi îngăduitoare şi devenea un vulcan mocnind în caldeiră. Dorind să facă carte cu noi şi uneori nereuşind să se facă înţeleasă de către elevii „mai căpoşi”, recurgea la admonestări mergând până în punctul în care cei mai recalcitranţi sau neatenţi să se trezească rapid cu un penar în cap. Profesoară ne servea pedeapsa cu muştruială şi cu un zâmbet ciudat, dulce-amar. Cam toţi elevii aveau penare de lemn şi până la sfârşitul anului şcolar aproape 80% din aceste rechizite rămâneau şubrede sau numai aşchii. Culmea, cel mai încăpăţânat elev avea penar metalic. Corecţia dădea rezultate, şi, cu toate acestea, toţi o iubeam, o adoram. Suferinţa o determina să se descarce prin acest gest „corectiv”, care astăzi nu se mai practică. Cu toate că era la regim alimentar strict, nu putea să se abţină de la consumul (delir alimentaro-gustativ) de destulă „şocolată”, cum se alinta faţă de elevi, gest copilăresc tardiv; atunci când era ziua câte unui coleg de clasă, se scuza şi ruga să mai primească un supliment de „minunea neagră”. Aceeaşi plăcere o manifesta şi profesoara noastră din geografie, Prisada (mătuşa celebrului saxofonist şi şef de grup muzical Bebe Prisada). Aceasta trimitea în orele ei pe unii elevi să-i cumpere ciocolată cu rom şi ţigări! „Aroma” , având un glas de bas precum Ioana Radu spre finalul vieţii. Viciul se metamorfoza în plăcere (ce face parte din hedonismul vieţii).

3. O altă figură profesorală, mai ştearsă ca prezenţă, discretă, cu veleităţi de gospodină decât cele de predat cunoştinţe copiilor, era profesoara de ştiinţe naturale (nu-i mai ştiu numele pentru că am avut-o la ore doar un trimestru), poreclită „Foanfa” (de-altfel o femeie cumsecade care nu supăra pe nimeni), ce i s-a tras de la un defect al gurii. Straniu era tocmai prestaţia sa atunci când scotea elevii la tablă pentru a face dovada cunoştinţelor acumulate. După câteva clipe de atenţie la ceea ce îngăima elevul, întorcea capul spre fereastra clasei şi rămânea pierdută privind fix, fără să clipească, o imagine peisagistică himerică. Se dezmeticea , când visarea/reveria înceta, în momentul când cel ascultat se împiedica sau făcea pauze neprovocate ori aiurea. Te privea fără zâmbet şi pronunţa:”Ai ştiut şi nu prea ai ştiut. N-ai ştiut nimic. Nota 7. Treci la loc în banca ta”. Cel mai indicat era (şi din experienţa unor elevi de la clasele mai mari) să turui ceva, chiar şi numai repetarea enervantă a titlului lecţiei de zi. Apoi profesoara, la auzirea clopoţelului pentru pauză, aluneca discret, abia perceptibil, cu hainele nepotrivite în neorânduială, precum figurile fantomatice din poeziile lui Bacovia.

4. Nu-l pot uita nici pe profesorul de muzică, sasul Ludwic Crais, un munte de om, uriaş, cu o greutate a corpului considerabilă, cu părul albit (roşcat la tâmple, fiul acestuia era cu părul roşu şi pistruiat, tot profesor de muzică, plin de umor ca şi tatăl; nimeni ca el), asemănător de lung şi despărţit în două ca la George Enescu sau Sergiu Celibidache, cu mâinile mari ca nişte lopeţi, cu mers greoi gâfâit. De ani buni de zile se transformase în „sperietoarea” elevilor (făcea ordine în şcoală mai abitir ca un director, împărţind scatoalce grele/dureroase oricui se nimerea întrucât nu identifica cu exactitate niciodată pe elevii vinovaţi; se zguduiau culoarele pavate cu mozaic de forţa paşilor săi ca de elefant). Cel mai stresant şi agasant moment era cel al orelor de cor ţinute cu 2 ore înainte de programul orelor de curs, de unde ieşea buimăcit şi înroşit de palmele profesorului care sesiza (mai ales la aria „Corul ţiganilor”) pe cel cu voce stinsă, cel ce mima cântatul, pe cel ce cânta fals/afon sau când nu era sincronizarea muzicală. Se înrăia pe moment. Orele de cor se desfăşurau într-una din clasele/sălile rotunde parchetate; stăteau claie peste grămadă scaunele şi băncile cursanţilor spre fundalul sălii, şi tot buluciţi coriştii cu necoriştii. Domnul profesor Crais justifica acest melanj de oameni şi voci prin aceea că de ce coriştii să fie prezenţi şi la ora de muzică şi la cor, iar necoriştii numai în timpul programului. Era nejust deoarece coriştii erau notaţi cu note de zece, pe când ceilalţi erau „masacraţi” cu teoria şi cu încercări disperate de a îngăima un solfegiu. Era o logică a insistenţelor profesorului, întrucât şcoala noastră se prezenta la diverse concursuri pe şcoli, raioane, regiuni şi naţionale, premiile I excelau. Crais mai pregătea şi dirija suplimentar corul de fete de la şcoala profesională de croitorie şi formaţia de mandoline şi acordeoane a şcolii noastre.
La ora de muzică venea greoi pe culoare, toţi fugeau în clasă sau dispăreau din faţa sa, mai împărţea câteva palme la cei ce alergau bezmetic, fapt ce întârzia intrarea la ore. În clasă nu sufla nimeni, toţi cu mâinile la spate, având ochii aţintiţi pe caietul de teme şi parcă înfriguraţi; încordarea era la cote maxime. Când se aşeza, capul i se desfăşura pe orizontală părând că se întinde de la un colţ la altul al catedrei; ţinea stiloul cu mâna dreaptă pentru a face prezenţa, cu arătătorul ridicat ciudat ca un diapazon , deget care avea un defect datorat unei răni mai vechi (tocmai acel deget îl simţeam zdravăn când luam vreo palmă ocazională, avertizare sau meritată). Asculta 2-3 elevi; în loc de note trecea doar data examinării, enervarea sa creştea crescendo în funcţie de prestaţiile timorate sau behăitoare a elevilor. Cu fetele se comporta cavalereşte şi le proteja cu gingăşie.
Mediile la disciplina muzică erau puse, la sfârşit de trimestru, în funcţie de nivelul celorlalte note de la materiile studiate sau dacă erai corist ori nu. Diriginta se ruga insistent să completeze golurile de note. Dacă un elev (corist sau nu) avea o zi fastă şi ataca melodia-temă corespunzător, profesorul trecea decis la tema de casă pentru ora următoare, adică punea împricinatul să o solfegieze, la prima vedere, de regulă alegea piese consacrate („Colo-n vale’n poieniţă/Paşte calul lui Gheorghiţă” şi altele). când erai ascultat, obligatoriu trebuia să prezinţi caietul special de muzică cu tema de acasă şi cele din urmă. Dacă nu găsea ceva anume de obiectat, insista ca modalitatea de notare să nu fie un şablon ca la tipografie, la tipărirea în cartea de muzică, ci notele abia schiţate, din „poine”, pentru a imprima fineţe, eleganţă, elevaţie, abia schiţat (Nu am înţeles niciodată de ce, dar văzând o notă de pe un înscris al lui Mozart m-am lămurit că tehnica aceasta este veche şi s-a aplicat de către toţi compozitorii). Tema teoretică o preda prea sintetic, sincopat, grăbit (ca şi cum cunoşteam teoria muzicală din faşă), astfel încât unii elevi rămâneau în expectativă, gânditori şi îngrijoraţi, nimeni nu îndrăznea să solicite repetarea explicaţiilor. Această ultimă prestaţie a profesorului era declanşat, în ultimele 5 minute ale orei (game noi, diezi, becari, bemoli etc.).
Cea mai amuzată parte a prezenţei noastre la orele de muzică era cea în care domnul Crais alegea coriştii. De la glasuri cu prestanţă şi coloratură, la platitudini vocale sau de multe ori scălămbăieli ori ceva între vorbire şi cântare. Campionul era vărul meu Marian Stanciu. Era un elev timid, cu abilităţi intelectuale reduse (la toate materiile), cu o faţă/chip de bocitor fără lacrimi, contorsionat la trup şi la corzile vocale, schimonosit,tensionat la maximum, cu transpiraţie abundentă (deşi slab de constituţie), parcă jucând de pe un picior spe altul. Rezultatul: schelălăială, scremete, ţipete guturale, faţă descompusă, combinaţie de note false din gama de sus cu gama de jos; jale. Râsete nestăvilite. Nu se enerva profesorul Crais; de-a lungul anilor de şcoală am dat de acelaşi comportament al profesorilor de muzică, în momentul acestor selecţii vocale. Chiar lăsau elevii să se dezlănţuie , să-şi descarce adrenalina, pentru ca în final să ajungă la un rezultat palpabil rezonabil. Întotdeauna Marian a scăpat de scatoalce! Celebrele sale acute şi grave!
Un moment extraordinar, emoţional la scară înaltă, care ne-a făcut pe noi elevii să uităm ranchiuna şi teama în raport cu profesorul de muzică, s-a produs brusc într-una din orele de muzică. A fost ridicată în picioare o elevă, colegă de-a noastră, Victoriţa (înaltă de 1,80 m la 12 ani, corpolentă, cu o faţă rubicondă, dar având nişte ochi de un albastru spectaculos, exoftalmici, tremurând din toate cele). A cântat solfegiul din manual timid, cu voce joasă, emoţionată peste poate, după care a izbucnit fără motiv în plâns. Nu i se făcuse nicio observaţie. Profesorul Crais o privea mirat şi liniştit. Impresionat de reacţia emotivă a copilei, a invitat-o lângă el la catedră (Victoriţa de abia a ajuns), a cuprins-o de mijloc, a apropiat-o de el ca pe propriul copil, întrebând-o care este motivul supărării ei; i-a şters lacrimile cu degetul poznaş şi a mângâiat-o uşor sub ochi. Eleva a tăcut în continuare jenată , dar a oprit plânsul, lacrimile îi scăldaseră faţa. Crais a întrebat-o apoi dacă seamănă cu mama ei. „Cum o cheamă pe mama ta?” Răspuns: „Turturica!” (ilaritate în bănci). Crais: Cum vine asta, Turturica?” Victoriţa: „Da, Turturica, aşa o strigă tata pe mama noaptea când sunt în pat”. (Din nou râsete). Profesorul impresionat de privirea feţei, s-a prefăcut că vrea să-i fure ochii de peruzea. Victoriţa s-a pierdut, dar, a apărut zâmbetul.
Profesorul a calmat chicotelile. Eleva parcă se topise sub căldura părintească a acestuia, dar şi mai mult când Crais ne-a canalizat atenţia spre subtilităţile unei întâmplări din copilăria sa (Niciodată nu l-am văzut atât de sfătos şi entuziasmat!). Povestea: Vaca de la casa părintească a născut, într-o vară, un viţel foarte bine împlinit trupeşte, dar ce i-a atras atenţia şi magnetismul au fost ochii lăcrimoşi, mari, curioşi şi speriaţi totodată ai noului născut, privirea de copil derutat venit de curând pe lume, surpriza razelor mângâitoare de soare, triumful vieţii. Profesorul a concluzionat: „Aşa şi tu. Mi-ai adus aminte aceste lucruri. Privind ochii tăi superbi, i-am asemuit cu ochii viţelului. Nu-i o glumă, ci o constatare şi un compliment!” Unii elevi au produs rumoare. După ore, îi tot strigau Victoriţei: „Ochi de viţel” (nu am înţeles atunci parabola, şpilul povestirii).
Victorița nu se uita ca vițelul la poarta nouă, ci ca vițelul la porțile vieții ! Și, săraca, nu a avut parte: a decedat în același an de leucemie. Era din prima căsătorie a mamei sale, avea un alt tată; probabil semăna pe linia paternă, deoarece mama sa era o brunetă superbă, ochi negri ca antracitul , fața albă ca laptele, corp de balerină, picioare perfecte, îmbrăcată foarte șic (Victorița părea că a căpătat hainele de pomană, dar era curată, îngrijită). Ce era și mai, Turturica avea origine romă (parcă desprinsă dintre personajele feminine din ”Șatra” lui Zaharia Stancu). Diformitățile Victoriței erau moștenite de la tatăl său.
O altă întâmplare amuzantă a fost aceea în care la întrebarea adresată de Crais elevului Marin Vrânceanu:” Cum te cheamă ?” Acesta a răspuns foarte sigur pe el: ”Marinică!”. Profesorul a insistat: ”Marinică și mai cum?” Vrânceanu, militărește, a dat replica: ”Marinică, și atât!”

5. Un alt profesor „emblematic” („marcă înregistrată”), de învăţăturile căruia am beneficiat noi elevii de gimnaziu, a fost Constantin Pietreanu, titularul catedrei de chimie. Această disciplină, în vremea aceea, se preda începând cu clasa a VIII-a, deci o noutate în studiu.
Încă de când intra în clasă, la uşă, se opintea parcă sub povara catalogului, respirând ca un alergător de cursă lungă, având braţele coborâte abrupt din umeri (semăna cu acei colonişti chinezi aduşi la muncă forţată la căile ferate în America timpurie), cu o bască pleoştită pe cap. picioarele îi erau îndoite nefiresc din genunchi ca la edecari, paşii târşiţi, labele înfipte în nişte pantofi masivi, uzaţi, de mărime extra. Îmbrăcămintea era constituită dintr-un sacou lung cânepiu de modă interbelică, pantalonii-burlan necălcaţi, boţiţi, de nuanţă imprecisă (negru-verzui) şi o vestă de lână vineţie.
Avea 60 de ani, înălţime considerabilă (cca. 2 metri), capul uriaş cu faţa prelungă, nasul uriaş disproporţionat (palid în contrast cu pomeţii destul de aprinşi), pielea frunţii escoamată, calviţie pigmentată, rare fire de păr grizonat tunse scurt, buze generoase vineţii, spumă la colţuri, ochii duşi în fundul capului (cu luminozitate stinsă), privirea derutată, mâniată fără o ţintă anume, urdori evidente, gura permanent întredeschisă.
După câţiva paşi, se oprea, arunca o ocheadă absurdă, pesimistă, fără viaţă/vlagă, către elevii din bănci, ce-l întâmpinau în picioare. Recita parcă legănat aceeaşi frază ca o replică dintr-o piesă de teatru:
– Fire-aţi al dracului de chitilişti! Să-mi spargeţi capul cu petre?!… (oftat evident).
Noi nu aveam nicio vină, dar parcă îi reaminteau (eronat) de unii copii mai sceleraţi şi puşi pe şotii enervante, batjocoritoare. De altfel, mai fusese lovit aiurea de aşa-zişii „golani de cartier”. La această situaţie se adăuga faptul dureros, torturant (aflat de noi de la „radio-şanţ”) că profesorul Pietreanu „făcuse canalul” şi muncă silnică în Delta Dunării la stuf, pedepsit pe nedrept, abilitat în 1962.
Trei trimestre am studiat la chimie aproape doar despre apă, oxigen şi hidrogen. Predarea, de fiecare dată, începea cu: „Reacţia apei!” sau „Reacţia varului!”.
Când proceda la metoda ascultatului, avea un tic, o obişnuinţă fără fundament pedagogic, nejustificată prin nimic: scotea la tablă în faţa sa (catedra era pusă pe colţul clasei lângă tablă pieziş) de fiecare dată 5 eleve, iar în spatele scaunului profesoral erau invitaţi 5 elevi, băieţi (mai la calorifer iarna). Asculta insistent, nervos la orice greşeală de exprimare sau expunere de cunoştinţe, alambicat şi „fără metodă”, lecţia despre apă sau subiectul „var”, necazul cădea pe fete, ascultate 20-30 de minute. Pe băieţi îi uita mai totdeauna şi îi nota, alandala, capricios, cu note maxime faţă de fete.
De altfel, toţi elevii erau stingheriţi, crispaţi, pentru că totul, lecţia, se transforma în calvar (cel mai indicat era să nu fii băgat în seamă şi să te faci chitic!). Oftam prelung după epuizarea orei de chimie (prelungit uneori de profesor incitat să tot asculte pe eleve(!) până şi în recreaţie).
Noroc că ne aflam în ultimul an gimnazial. Chinul chimiei a fost reluat dureros în liceu, când habar nu aveam de noţiunile de bază ale chimiei anorganice, valenţele şi greutatea atomică.