Magdalena Bădărău Vicoleanu, Italia

Dor de plaiul meu natal

Mi-e Dor de plaiul meu natal da-s călător printre suspine,
încă mai caut acel ideal amestecat printre destine.
Sunt călător pierdut prin lume de atâția amar de ani
s-adun hapsân, doar vorbe bune, n-am cum să adun și bani
căci nu se prea lipesc de mine, nu trag la omul bun
c-am renunțat de mult la bine, când am plecat la drum.

L-am luat pe Dumnezeu de mână, timizi-mi pași ca să-i îndrume
nu m-a lăsat să fiu hapsână ci doar a mă spăși.
Am încercat cărarea dreaptă, creștin cu drag de bine
și-am căutat prin bună faptă să am grijă de mine.
Mi-am tot plimbat greul prin lume, timpul nu m-a iertat,
pe umeri a tot vrut a-mi pune Dorul de al meu sat.
L-a pus cu cel de a mea mamă și tată, frați, surori
și l-a lăsat în a mea seamă ca pe niște comori.
Am plâns de-atâta greutate, inima îmi rupea
dar mi-a mai pus unul în spate, Dorul de țara mea.
Mă copleșea Dorul de ei, genunchii îmi rupeau
ca și cum n-ar fi fost destule, dorințe mă-ncercau.

Însă avea și El dreptate, eu i-am abandonat
mi-a dat lacrimi sperând că poate, ușor le-aș fi spălat.
Abia de-mi reveneam în fire, noroc de împrejurare,
îmi amintea c-a mea menire e cu predestinare.
Am învățat să nu-i mai cer, priveam însă la stele
rosteam dorințele stingheră, tot mai credeam în ele,
voiam să scap de greutatea Dorurilor multe
și să-mi înfrunt singură soarta iar ele or să mă uite.
Să-mi regăsesc locul natal și acea identitate
să le împletesc în ideal, lângă stabilitate.

Când El de mână m-a lăsat știa că sunt stăpână
pe viața mea, dar n-a plecat, l-am pus la inimă.
Acolo-s Dorurile mele, voiam ca El să simtă
cum stau ascunse în tristețea ce pare infinită.