Eseu cu…campanie pentru OMENIE

În discursurile pe care le ţinem, „românul este tolerant, primitor şi omenos. În realitate, trăim într-o ţară ca o junglă, cu indivizi care acţionează după principiul care pe care. Spaţiul public-de la stradă până la studiourile de televiziune- ne este invadat de agresivitate, de înjurătură, de porniri vindicative. Nici măcar în biserici-spaţiile unde grija pentru aproape ar trebui să facă legea- lucrurile nu stau mai bine: incolo de mătăniile ample pe care le bat, enoriaşii sunt în stare să se calce în picoare pentru un loc pe scaun, pentru pomană sau pentru aghiazmă. Trăind numai în România, ai putea crede că aşa a ajuns să fie umanitatea în general- o adunătură de exemplare isterice şi violente, aflate într-o perpetuă luptă!
Când am ajuns în Suedia, unde am stat o săptămână, am constatat cu surprindere că nu e deloc aşa. Primul şoc l-am avut când, la un moment dat, s-a întâmplat să ating cu umărul pe cineva care venea din sens opus pe trotuar. M-am întors să-mi cer scuze, aşteptându-mă să văd un om înfuriat. Am văzut, în schimb, un tip care-mi zâmbea şi care, până să mă dezmeticesc, şi-a cerut el scuze. Am realizat apoi că episodul respectiv nu fusese deloc e excepţie: în lumea aceea, oamenii sunt binevoitori unul cu altul, în mod natural. Nu auzi înjurături pe stradă sau în trafic. Acolo oamenii au în sânge respectul şi amabilitatea faţă de cei de lângă ei.
Zilele trecute am avut o astfel de surpriză plăcută şi în Botoşani. Eram la casa unui supermarket, iar casieriţa, văzându-mă cu mâna bandajată, mi-a zis: „Dacă vreţi, vă pot pune eu produsele în pungă”. Surprins, i-am răspuns că-i mulţumesc, dar m-aş putea descurca şi singur. La care ea mi-a răspuns: „Dacă pot să fac o faptă bună, de ce să n-o fac?” Şi mi-a pus, fără alte comentarii, lucrurile pe care le cumpărasem în pungă. Mi s-ar putea replica: „E normal un asemenea gest cu un om pe care-l vezi accidentat”. O fi normal, dar aceasta era prima dovadă de bunăvoinţă de care aveam parte de la cineva care nu mă cunoaşte, după două săptămâni cu bandaj. Este, deci, vorba de o excepţie. Un gest frumos, firesc, dar- în ţara în care trăim- parcă venit de pe altă lume.
După această introducere, ajung şi la televiziune. Posturile noastre TV fac mare caz de faptul că sunt responsabile şi luptă pentru ca în România să fie mai bine. Pentru asta, înţeleg să-i pună la colţ pe guvernanţi, să arate cu degetul corupţia, să înfiereze disfuncţionalităţile statului. Totul- pe picior de război. Din când în când, televiziunile fac şi campanii sociale sau ecologice (aşa cum este,d e exemplu, campania de la PRO TV dedicată copiilor abandonaţi şi acţiunile de împădurire organizate de Realitatea TV).
Sunt lăudabile aceste demersuri, dar cred că ar trebui să se înceapă de la bază, adică cu o campanie care să-şi propună să-i facă pe români să descopere OMENIA.
În ultima vreme, PRO TV difuzează un spot cu un copil în faţa unui zid şi care, ajutat de mai mulţi oameni ce formează o piramidă, ajunge să privească dincolo de el. Spotul se încheie cu sloganul „Cred! Pot! Fac! Tu faci România DA!” Dincolo de faptul că se realizează un slogan de la aniversarea PRO TV din 2010, campania pledează pentru coeziune între români şi altruism. Problema e că o face cu un discurs din „off” destul de sibilinic.
Visez la o campanie care să spună, simplu, lucrurilor pe nume şi care să aibă, de exemplu, un slogan cu replica servită mie de casieriţa de la supermarket: „Dacă pot să fac o faptă bună, de ce să n-o fac?” Dacă mulţi români ar gândi aşa, cu siguranţă că lucrurile ar merge mult mai bine în ţara asta.

Cezar Vasilescu