Prea bunul meu amic

Cu frunze arămii, și galbene, aieve
Redând același timp, menit ca să releve,
Pe un acord de vânt, asemeni de vioară,
Un cântec mișcător ce cugetul strecoară.

– Prea bunul meu amic, de vezi că-i Toamnă iarăși,
Și anii au trecut de când suntem tovarăși,
De vezi c-al său nărav răsună-i iar în strune,
Acum la început, în vreme de Răpciune,

Credinței ce-i supun a mea părere-mi lasă
În crezul filozof convingerea piloasă,
Ce într-un tainic iz, când Toamna iar revine
Natura iar murind, un adevăr susține;

De-avându-și definit și consacrat concretul
Din miez poți intui și-i desluși secretul –
Că Toamna revenind, în ciclu-i ea rescrie
Un simbol celor ce renasc în prietenie.