CONSTANTIN  MĂRĂSCU: ”Mă deranjează apetitul pentru senzațional al publicului care împinge la extrem imaginația jurnalistului”

–-

IOAN  VASIU:  Ce înseamnă Radio Timișoara pentru jurnalistul Constantin Mărăscu ?

CONSTANTIN  MĂRĂSCU : – Radio România Timișoara („liberă”, cum ne-am autointitulat-o în zilele Revoluției din 1989) a reprezentat pentru mine o altă provocare de a analiza, a diseca evenimente și atitudini. În 22 decembrie 1989, după ce am auzit la Radio Timișoara vocea lui George Balica anunțând reluarea după 5 ani a emisiunilor, am intrat și eu în clădirea de pe strada Cluj nr. 24, undeva în jurul orei 15 și nu am mai plecat până după zilele Crăciunului. Atmosfera de atunci, de entuziasm, de confrerie, de solidaritate chiar cu vecinii care veneau să ne susțină cu informații și alimente m-a făcut să mă simt în familia de presă la care tânjeam pe vremea celor 8 ani petrecuți la Casa de Cultură a Studenților. 

I.V.: – Câți ani din viață ați dedicat acestui post de radio ?

C.M.: – Au fost 5 ani frumoși și, cred eu, utili, în care am realizat emisiuni sociale, în primul rând, apoi și culturale și economice. Radioul a devenit un mod de existență, expresie care încet-încet a început să se demonetizeze prin folosirea excesivă în mass-media. A fost o perioadă romantică în care te simțeai util nu numai prin informațiile difuzate ci și prin rezolvările concrete ale unor situații sociale (banala butelie de aragaz era aur pentru familiile mai puțin iubite de soartă, iar despre condițiile insalubre de locuit, deși erau imobile puse la punct dar neocupate nici nu mai vorbim). Devenisem un fel de agenți sociali. Emisiunile pe care le-am realizat au devenit un fel de copii ai mei. Și am avut în decursul anilor și emisiuni proprii, de autor, cum ar fi „Civica”, „Ora civică de luni”, „Civica de luni până luni”, „Vârsta a III-a”, dar și emisiuni  inițiate de colegi și pe care le-am dus mai departe, cum ar fi: „Idei în dialog”, „Labirint”.

I.V.: – La un moment dat ați lucrat și la TVR Timișoara. Vă rog să detaliați puțin acest segment din activitatea dumneavoastră jurnalistică.

C.M.: – În 1995 s-a pus acut problema înființării studioului de televiziune și am părăsit, nu fără regret, radioul, dar era o nouă provocare. Imaginile tv, posibilitățile mult mai complexe de a comunica veneau să completeze experiența dobândită la radio. Și de atunci, până în anul 2017 (chiar 32 de ani), nu m-am dezlipit de televiziune. Cea mai mare parte a colegilor din televiziune provenise din radio și, mai mult, clădirea comună ne permitea să comunicăm firesc, să ne completăm informațiile. Am parcurs mai multe etape profesionale și funcționale, de la realizator de emisiuni, la secretar general de redacție și director. Satisfacțiile au fost numeroase, pe măsura eforturilor colective (cameraman, operator montaj), am realizat foarte multe emisiuni și mini-serii. „Ctitoriile lui Păcală” (16 episoade), „Satele marilor orașe” (4 ediții), „Sfinții necunoscuți ai Banatului” (54 episoade), „De la mic la mare” (5 ediții), „Punct și contrapunct”, „Semnul de întrebare”,   „Ce-am avut și ce-am pierdut”, „Incursiuni în labirint” (peste 120 de ediții), ”Foto Show Timișoara” (peste 200 de ediții), ”De la om la om”, ”Grădina tranziției”, „Rural XXI” și altele. Se adaugă dezbaterile în direct din campaniile electorale și, la un moment dat, când toți făceam de toate, chiar și știri. Au urmat recunoașteri naționale și internaționale la festivaluri de film documentar. Ar fi prea multe de spus, au fost prea mulți ani. La un moment dat, după multe ore de filmare pe teren, multe ore petrecute în fața ecranului pentru  vizionarea „brutului”, multe ore alături de colegul de la montajul liniar și neliniar, chiar dacă  satisfacțiile erau mari, tânjeai după reportofonul pe care îl purtai în buzunar când plecai pe teren de la radio. Acolo era ceva mai simplu, dar în același timp complicat, pentru că trebuia din  cuvinte să creezi atmosferă și imagini.

I.V.: – De ce ați ales radioul și televiziunea, și nu presa scrisă ?

C.M.: – Este o întrebare care mă întoarce în timp cu mulți ani. Pe vremea când eram la liceu colaboram la ziarul „Flamura” din Reșița. Aveam rubrica intitulată „Colțul elevului”. Tot în liceu am creat două reviste, una a liceului („Flux”) și una a clasei („Desprinderi”). Am fost de asemenea  în colegiul  de  redacție  al primelor  numere ale revistei „Semenicul”. Cu alte cuvinte, am  trecut  și  prin sita  presei  scrise, dar cea mai spectaculoasă componentă  mass-media   rămâne, pentru  mine, televiziunea. 

I.V.: – De la care personalitate/personalități ați reușit să ”furați” unele dintre ”secretele” profesiei de jurnalist?

C.M.: – Desigur, pentru fiecare etapă , am avut cel puțin un mentor de la care să îmi însușesc ceva. Pentru presa scrisă, la Reșița, l-am avut ca apropiat pe jurnalistul și criticul literar Gheorghe  Jurma, pentru radio am „furat” câte ceva de la Bogdan Herzog și Agneta Nica, iar pentru  televiziune  am tras cu ochiul la colegul meu de birou Vasile Bogdan. 

  I.V.: – Mai putem spune astăzi că presa este a patra putere în stat ?

  C.M.: –  Presa a rămas pe hârtie a patra putere, uneori  a devenit chiar a treia. Există presă și presă, presa care manipulează în așa măsură încât crezi tot ce îți transmite, știri false, situații false, adevăruri trunchiate, incitare la ură, deturnarea atenției de la unele situații ș.a., dar există și presă onestă și, cred eu, atât Radio România Timișoara cât și Televiziunea Română Timișoara, sunt exponente ale presei cinstite din Banat. Pentru mulți politicieni și potentații vremii, presa este considerată un suport sau, dimpotrivă, o catastrofă, iar vorba veche rămâne valabilă: „Câinii latră, caravana (sau ursul) trece.”

  I.V.: – În afară de presă, ce alte pasiuni aveți ?

    C.M.: – Scriu, scriu de toate, poezie, proză, teatru, memorialistică (am publicat 12 volume de poezii, unul de proză scurtă, 4 de istorie orală), sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara și membru al Uniunii Artiștilor și Regizorilor de Film, membru al Clubului Lions 4Family ș.a. 

I.V.: – Au tinerii de azi suficiente posibilități pentru a se pregăti să devină   jurnaliști ?

  C.M.: – Tinerii de azi au la îndemână tot ceea ce trebuie pentru a fi jurnaliști. Este suficient să te apropii de diplomele lor pentru a constata că acestea nu au de foarte multe ori tangență cu jurnalismul. Vei descoperi ingineri, economiști, medici, muncitori, șoferi, agricultori… Nenorocirea este că munca jurnalistului nu este plătită la nivelul riscurilor (pentru jurnaliștii de investigație) sau a eforturilor de a descoperi subiecte interesante pentru public. Unii jurnaliști se limitează la a reproduce comunicate de presă de la diferite instituții sau a bifa acțiuni ale politicienilor. Mulți nici nu știu cu ce „se mănâncă” deontologia jurnalistului. Sunt și dintre cei care predau deontologie  dar nici gând să o aplice, pentru că așa e mai bine. Școlile de jurnalism s-au mai temperat deși există încă prea multe pentru capacitatea de absorbție a pieței. Dar pentru pregătire sunt destule traininguri, destule trimiteri pe net. Există și destule cursuri și manuale în librării, deși treptat-treptat sunt depășite de noile realități și modalități de a face presă. 

I.V.: – Ce vă nemulțumește în jurnalismul practicat astăzi în țara noastră ?

C.M.: –  Nemulțumiri  sunt  multe. În primul rând mă deranjează superficialitatea unor jurnaliști (în documentare, în redactare, în proprietatea asupra cuvintelor), apoi desconsiderarea jurnalistului  prin  sistemul  de  salarizare, apoi  intruziunea  patronilor  sau  șefilor în conceperea articolelor sau emisiunilor. Mă deranjează apetitul pentru senzațional al publicului care împinge la extrem imaginația jurnalistului. Mă deranjează dispariția treptată a presei pe suport de hârtie, mă deranjează raportul catastrofal  între  știrile  negative  și cele pozitive. Și, poate, ar trebui să discutăm și despre cultura precară a unor jurnaliști, dar ne îndreptăm spre alt subiect: școala și educația…

                                                               Interviu  consemnat de Ioan Vasiu /UZPR