Cerșetorul și câinele

Flămând şi peticit, în iarna grea,
Fără de vârstă şi fără de nume,
Un cerşetor, uitat de Dumnezeu, stătea
La margine de drum, la margine de lume.

Avea ani mulţi – le şi pierduse şirul,
Nici cum îl mai chema nu-şi amintea;
De foame şi de frig, îşi îngâna delirul:
„Fie-vă milă, oameni buni, de viaţa mea…”

Dar oamenii, grăbiţi, nu-l auzeau,
Înapoindu-se spre case de la treburi;
Şi-n zloată, în genunchi, nu-nţelegeau
Ce-ngaimă acel om în aste vremuri.

Din plasa ei, o bătrânică, doar,
Se-apropie şi-i rupse-un colţ de pâine,
Când, zgribulit şi costeliv, pe trotuar
Veni, dintre tramvaie şi maşini, un câine.

Cu ochii trişti şi umezi, privi la cerşetor,
Neîndrăznind să-şi strige foamea, fără glas;
Parcă înţelesese că bietul muritor
E şi el, printre oameni, un câine de pripas.

Ochii li se-ntâlniră… Şi-atunci, sărmanu-acel
I-ntinse pâinea toată, chemându-l s-o consume;
Venind, pribeagul câine rămase lângă el,
La margine de drum, la margine de lume.

Florin Bălănescu