Studiind și scriind despre ”pâlcurile” de vlahi și despre ”romaniile populare” din jurul granițelor actuale sau interbelice ale României realizez tot mai mult că ar trebui schimbată percepția istoriografică privind formarea poporului român și a limbii române. Etnogeneza românilor se exprimă în date foarte clare impuse de tradiția istoriografică, pornind de la Mihail Kogălnicenu, Nicolae Bălcescu, AD Xenopol, Nicolae Iorga, CC Giurescu până la Gheorghe Brătianu, care a fost ceva mai sincer și a pus-o sub semnul ”enigmei” și ”miracolului”, în celebra carte ”Une énigme et un miracle historique: Le peuple roumain (1937)”. Cheia înțelegerii într-o nouă paradigmă istoriografică poate fi înțeleasă studiind istoria istro-românilor din Peninsula Istria – Croația. Istro-românii sunt amintiți în cronicile bizantine înainte de venirea triburilor croate în secolul VII și au trecut prin toate stăpânirile, de la cea bizantină, croată, la cea italiană, maghiară, turcească sau austriacă, din nou italiană, pe vremea lui Mussolini și, apoi, iugoslavă în timpul mareșalului comunist Tito. Azi mai trăiesc istro-români în Peninsula Istria, circa 1000 de persoane, care și vorbesc această limbă stră-română, în opt sate montane. Istro-români mai trăiesc masiv în prezent într-un sat, Žejân (Jeiăn, Žejane), la nord-est de muntele Učka, și în alte șapte sate și cătune la sud de acest munte. Istoriografia oficială consideră că istro-românii sunt o ramură a românilor care a migrat în Evul Mediu din aria de formare a poporului român spre vest și s-a așezat în peninsula Istria. Etnonimul „istro-români” este un exonim creat de lingviști. Cei de la sud de muntele Učka își zic vlåš „vlahi” (singular vlåh), iar cei din Žejân – žejånci „jeiăneni”. Ei se consideră pur și simplu rumâni, așa cum se autonumesc toți românii din arealul românesc lărgit de la Nipru până în Munții Tatra. Există un sat Rumanijia în Istria, toponim le explică originea etnică. Istro-românii au fost atestaţi documentar de la mijlocul secolului X. Împăratul Bizanţului (Imperiul Roman de Răsărit), Constantin al VII-lea, Porfirogenetul 944-959 care s-a preocupat de cercetări istorice, ştiinţe şi artă, în lucrarea principală a sa „De administrando imperio” (Despre cum trebuie guvernat imperiul) alcătuită între anii 948-952, confirmă în Peninsula Istria „prezenţa de oameni care îşi spun ei înşişi rumâni şi nu provin de la Roma”. În aceiaşi lucrare „De administrando imperio” împăratul Constantin al VII-lea (care cunoştea bine locuitorii imperiului şi nu numai) se referă în mod deosebit şi la locuitorii din Munţii Apuseni. În secolul XIX, cărturarul și profesorul Gheorghe Asachi scria în ”Călătorie la istro-români descrisă în Calendarul pentru poporul romănesc pe anul 1847”, apărută la Iași, despre istro-români. aceștia se numeau români și spuneau că trăiau în România, dar slavii sau italienii le spuneau vlahi. „Istro-românii, carii de nou s-au adaos cătră numărul de mainainte a Romănilor, sănt un mic popor păstoresc, ce trăește între ruinile mărețe a monumentelor Romane, în partea cea mai spre Nord-Ost a Italiei, și anume în Istria. Între toate națiile de uric Roman, îi mai mult se apropie de Romăni, prin dialectul, fisionomia și deprinderea lor, precum în foia Istria au descris DD. Kandler și Kovaci. Un june călător Moldo-Romăn, vizitând în vara trecută, ruinele maestoase a Istriei, auzi de odată acolo, pe lăngă arcul lui Traian, răsunănd un fluer cu vers melanholic în asemenare cu doinile noastre, și după asta un căntec, ce-l împărtășim în original, cu încredințare că spre a fi înțelese de un Român, nu are nevoe a fi tradus. Plin de mirare și de bucurie, de a auzi a sa limbă în depărtare de 300 mile (ceasuri) de la Patrie, călătoriul nostru recunoscu în păstor mare asămănare cu tiparul fizionomiei și cu îmbrăcămintea Romănilor de la munții Carpați, drept care deschisă următoare convorbire ce fu înțăleasă și chear răspunsă.”

Al doilea român care s-a ocupat mult de istro-români a fost Teodor Burada, folclorist, etnograf și muzicolog care i-a vizitat în 1890 și 1893, scriind despre aceste călătorii în 1896. Datorită lui a ajuns istro-românul Andrei Glavina în România, unde a făcut studii. El a scris o poezie celebră că ”istro-românii sunt frați cu românii”. Un glosar istro-român de amploare apare în 1899, fiind redactat de lingvistul Arthur Byhan. Giuseppe Vassilich este primul care publică o bibliografie cronologică a lucrărilor apărute până în 1900 în legătură cu istro-românii, le analizează minuțios și compară pe larg ipoteza cum că istroromânii ar fi urmașii romanilor așezați în Istria cu cea despre imigrarea lor, arătând că o adoptă pe cea de-a doua, plasând venirea acestora în Istria începând cu secolul al XIV-lea. Are loc în secolul XX o dezbatere istoriografică intensă, pe tema originii istro-românilor. Din secolul al XX-lea se disting două teorii dominante. Conform teoriei lui Ovid Densusianu, istroromânii ar fi originari din sud-vestul Transilvaniei și din Banat, și ar fi plecat de acolo în secolul al X-lea. Își bazează teoria pe trăsături de limbă, de exemplu rotacismul lui [n] intervocalic simplu ([n] > [r]), în cuvintele de origine latină, ca în graiul moților. Această teorie este îmbrățișată și de alți cercetători. De altă părere este și clujeanul Sextil Pușcariu, care afirmă originea sud-dunăreană a istro-românilor, plasând-o în Serbia actuală, dar admițând că erau în contact cu daco-românii din vest. El plasează separarea lor de ceilalți români în secolul al XIII-lea. Cu deosebiri în privința locului exact, teoria lui Pușcariu este adoptată și ea de mai mulți cercetători. Aceeași opinie o are și Antonio Dianich, dar și mai recent cercetătorii români contemporani Dorin Lozovanu și în lucrarea ”Caracterizarea geografică, istorică și culturală a minorității istro-române din Croația”, Berciu-Drăghicescu, Adina (coord.), Aromâni, meglenoromâni, istroromâni: aspecte identitare și culturale, Editura Universității din București, Colecția IEH, 2012). Se consideră populația istro-română ca rămășită a romanității balcanice, deși istoria lor zbuciumată pare mai degrabă legată prin limbă, port, tradiții, de românitatea din Transilvania. Un tânăr din Istria a fost Andrei Glavina, care s-a născut la data de 30 martie 1881 în localitatea Susnieviţa. În urma înţelegerii cu părinţii săi, Andrei Glavina a fost adus la Iaşi pentru a fi pregătit şi educat la şcoala românească. La scurt timp, Andrei Glavina s-a transferat la şcolile Blajului, unde Alexiu Viciu, un bun profesor, folclorist şi dialectolog român de la Blaj s-a preocupat îndeaproape de pregătirea şi educarea istro-românului. După terminarea liceului la Blaj, s-a întors acasă hotărât a-şi pune în practică, dorinţa arzătoare de a înfiinţa o şcoală românească pentru tinerii istroromâni. În anul 1921 Andrei Glavina a reuşit să înfiinţeze prima şcoală românească, în satul său de naştere: Şuşnieviţa/Valdarsa la sud de muntele „Monte Maggiore”, care era cel mai important centru de cultură a istroromânilor din zonă. La şcoala românească din Susnieviţa/Istria au învăţat 433 de tineri în perioada anilor 1921-1925. La vârsta de 44 de ani, Andrei Glavina, la data de 9 februarie 1925 a decedat fiind bolnav de tuberculoză. Lipsa unui dascăl român înlocuitor, dar mai ales dezinteresul reprezentanţilor instituţiilor de stat și politicienilor de la Bucureşti, au contribuit direct la dispariţia şcolii istroromâne. Andrei Glavina a compus celebrul – Imnul Istroromânilor – şi în anul 1905 a publicat „Calindarul lu rumeridin Istrie” / „Calendarul românilor din Istria”. În anul 1906 a publicat „Rumerii şi Şcoala Naţională Croată”. Pentru activitatea deosebită depusă a fost supranumit Apostolul Istroromânilor. Acești rumâni au avut cândva o cultură nematerială bogată, constând din dansuri, cântece, basme, proverbe, practici magice, obiceiuri legate de naștere, nuntă, înmormântare și sărbători, practicate în limba lor și prezentând asemănări cu cele ale românilor în general. Acestea erau încă destul de vii atunci când le-au consemnat primii vizitatori și cercetători, care au și publicat din ele, observând totodată că au tendința să se piardă. Însă odată cu asimilarea, acestea au fost parțial practicate în limba croată, apoi, în procesul de modernizare a societății, au dispărut aproape total. Se mai păstrează la Žejân obiceiul de Lăsatul secului al „zvonciarilor” (clopotarilor), care nu este specific istro-român, dar are unele particularități față de același obicei practicat în mai multe regiuni ale Croației. Ține de ritualurile precreștine existente în mai multe țări, de alungare a spiritelor rele ale iernii. În prezent, ”zvonciarii” sunt constituiți într-un ansamblu folcloric care perpetuează obiceiul în sat, îl prezintă la carnavalul din Rijeka și în alte țări. Religia istro-românilor este catolică în rit latin, dar la origine a fost ortodoxă, deoarece localnicii afirmă că în satul Sucodru biserica fusese ortodoxă înainte de a deveni catolică.

În Istria se vorbea româneşte pe un teritoriu mult mai întins decât astăzi. O dovadă vie a existenţei lor pe un teritoriu mai larg sunt toponimele româneşti, numele de localităţi în care astăzi nu se mai vorbeşte deloc româneşte: Vlahova, Vlaška, Vlahi, Vlahova, Lizzul, Catun, Bolobani şi Bolovani, Faraguna, Ierbulišče, Floričići, Dosani, Guran etc. Astăzi, istroromânii se mai găsesc compact numai în Istria şi se împart în două grupuri: grupul de nord şi grupul de sud, despărţiţi de şirul de munţi numiţi Monte Maggiore (Učka Gora, înalt de 1369 m, vezi Vasile Frățilă, Universitatea din Timișoara). De altfel în 2007 o echipă a Universității Timișoara a efectuat o anchetă în Peninsula Istria. În limba de azi au intrat foarte multe cuvinte croate. Prin hotărârea autorităților croate, începând din 2010, la școala gimnazială „Ivan Goran Kovačić” din Čepić se promovează graiul istro-român, din care cauză are un regim special, adică poate să nu îndeplinească reglementările privitoare la numărul elevilor. Astfel, în planul de învățământ pe anul școlar 2016-2017 sunt prevăzute 70 de ore pe an, câte două pe lună, de istrorumunjski jezik „limba istroromână” și de alte activități legate de tradițiile istro-române, cu doi profesori. Acestea au loc în clădirea școlii din Sušnjevicę, care ține de școala din Čepić. În urma întâlnirii dintre guvernele României și cel al Croației, în anul 2011, Guvernul român a ridicat problema păstrării limbii istro-române: ”Am abordat şi un subiect extrem de important şi de mare interes pentru România şi anume, comunitate de istroromâni, care trăieşte în câteva localităţi din peninsula Istria din Croaţia. Dialectul istro-român este unul dintre cele patru dialecte ale limbii române şi am adresat o solicitare de sprijin pentru păstrarea şi conservarea acestui dialect, întrucât istro-româna figurează în cartea roşie UNESCO a limbilor pe cale de dispariţie. De aceea un sprijin din partea autorităţilor croate pentru conservarea acestui bun cultural comun este şi va fi extrem de apreciat de către România.” Guvernul croat încearcă păstrarea identității istro-românilor, prin sprijinirea învățământului în limba istro-românilor, tradițiilor folclorice și a agro-turismului cu specific local. Este de remarcat supravieţuirea acestui dialect ca „insulă lingvistică” într-un mediu aloglot, prin conservarea structurilor vechi româneşti într-o serie de compartimente, în primul rând în fondul principal lexical, dar şi în paradigmatica numelui, a pronumelui şi a verbului. „Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că dialectul istroromân nu se află într-un stadiu de dezagregare rapidă, ci se utilizează şi se va utiliza activ încă multă vreme cu rang de idiom local şi se va stinge odată cu ultimii săi vorbitori, ori se va menţine ca instrument de comunicare în măsura în care factori hotărâtori favorabili vor acţiona convergent în această direcţie” (Richard Sarbu, Vasile Frățilă, ”Dialectul Istroromân”, Editura: Amarcord. Oraș: Timisoara. An: 1998, p. 32).

Existența românilor din Peninsula Istria, dar și a goralilor vlahi din Polonia sau Cehia, precum și a românilor vlahi din zona Niprului în vremea atacurilor vikinge, pune într-o ecuația istoriografică nouă schimbarea paradigmei privind etnogeneza poporului român. Istoriografia română oferă de trei sute de ani o viziune geografică centristă privind formarea poporului și a limbii române, doar în spațiul carpato-danubiano-pontic. În general se consideră etnogeneza doar pe teritoriul statului român actual sau al Țărilor Române medievale, în realitate etnogeneza a fost un fenomen complex, pe un spațiu lărgit, ce cuprindea Peninsula Blacanică, stepele nord-pontice, Munții Tatra, Panonia și sudul Poloniei sau vestul Ucrainei actuale. Vorbim de o etnogeneză românească pe un areal geografic extins, pe structura populațiilor traco-geto-dacice și romane. Nu putem pune existența ”romaniilor populare” medievale și moderne din zona central-est europeană doar pe seama transhumanței și păstoritului la români. Este vorba de o populație autohtonă, care s-a afirmat ca popor, cu tradiții și o limbă comună, dar diferită – datorită distanțelor geografice și a intrării în contact cu popoarele vecine – ca dialecte comune ale aceluiași trup lingvistic. Românii din Peninsula Istria au fost izolați de românitatea danubiano-carpato-pontică în urma venirii triburilor maghiare conduse de Arpad la sfârșitul secolului IX, care s-au așezat în Panonia, unde trăiau alături de bulgari, numeroși rumâni (vlahi cum le spuneau cronicile germane). Românii din Peninsula Istria sunt o dovadă a continuității strămoșilor noștri pe un spațiu extins al Europei centrale și de sud-est. La 8 noiembrie 2019, în incinta Școlii din Susnevica, a fost inaugurat Muzeul ”Cărările Vlahilor”, care prezintă aspecte din geneza și istoria dialectului istro-român și a comunității lingvistice istro-române.

Ionuț Țene