În placheta de versuri, semnată de Simina Maria Tofan, apărută la prestigioasa Editură „Cervantes”, 2024, condusă cu profesionalism de scriitorul George  Terziu, descoperim o poetă al destinului comparat cu existența acelei păsări care nu depune ouă şi nu are pui. Ce era aici la începutul lumii şi trăieşte şi azi, ascunsă, într-un loc îndepărtat, în deşert. Este Phoenixul, pasărea focului.

Cartea se deschide cu o prefață, intitulată ”Degradarea speranței ”, semnată de  prof. Mazilu Ștefan, care se încheie cu fraza: ”În întregul ei, mesajul liric este un tablou ce înfățișează peisajul sinistru în care spiritul poetic se simte aruncat de propriul ei destin efemer. ” Coperta, foarte sugestivă, este realizată de George Terziu. Pasărea aceasta de care face vorbire poeta în titlu construieşte un cuib parfumat, în vârful unui palmier iar Soarele îl arde iar, până rămâne doar cenuşa din el. Dar de fiecare dată phoenixul renaşte din acea cenuşă, proaspăt, nou şi tânăr din nou.

Poezia juvenilă și energică a lui Simina Maria Tofan , despre care ammai scris, în prezent, s-a clasicizat, practic, fiind și un rezumat  al formulelor stilistice îmbrățișate și până acum de poetă.Scriam, mai de mult, în perioada de tristă amintire, că un critic, nu are încredere în poezia femenină.L-am contrazis atunci și prezentul mi-a dat dreptate.Poeta, de care facem vorbire, folosește foarte mult metafora care „colorează „ideile poemelor. Ea este aici verslibrist care știe să calculeze bine efectul liric provenit din oratoria colocvială:
”Am învățat să bat în ritmul setat de ea
Trăind din respirația ta
Mi-am croșetat plămâni noi
Trăind lipită de sângele tău ” ( Simbioză).

Poeta cântă labirintica  ființă  umană ce trece prin diferite stări, mai alest prin anotimpuri și stări psihice:
”De la fereastra mea se
Cerne alb deznădejde
Cerul asudă cu frisoane
si de pe fruntea lui umedă (Iarnă ca-n nepovești)”

Personificările aduc în față neprevăzutul sub un cer sufletesc senin însă rece, valorile se stabilesc într-o armonie pe care sentimentele întâmplătoare nu o mai pot tulbura, fiindcă” Moartea are febră”în” tremurul său dezlănțuit de veacuri.”
Pentru poetă frumosul este ceea ce îi place, adică acel  interes estetic, scriind o eliptică poezie, apropiată de definiția visătoare, precum Ion Pillat:
”Și cele mai frumoase destine
Sunt cele înălțate pe ruine
Ruie de dor, de frică, de rușine
Ruine pe care piată cu piatră s-au clădit destine ”
(Poem despre frumos)

O morală, destul de practică, și subtilă se desprinde din acest poem.
Fericirea pentru poetă e o joacă de copii, cu timpul, sau un sărut, concluzionând că este un dar reciproc:
”ce nu ne poate fi luat,
Un odor pe care îl hrănim zilnic
Cu dor de mai mult, de frumos,
De gingășie și de iubire ”
(Clipa noastră de fericire). 

Pentru poetă  fericirea este o stare mentală de bine turnată în metaforă , fiind caracterizată de emoții contradictorii  plăcute sau dureroase, de la mulțumire la bucurie intensă s-au plâns lângă ”veștede morminte sub brazi ”. Diferite abordări biologice, psihologice, religioase și filozofice s-au străduit să definească fericirea și să identifice sursele sale, lucru ce-l încearcă și Simina Maria Tofan.
Spiritul suferă de un”Vis avortat înainte de termen ”, și există o sete de cuprindere a totalității, exprimată succesiv și reperabil numai la analiza întregului.De aici vine impresia proteicității care este, în fapt, o formă a ubicuității și prin raport la individ, fie bărbat, fie femeie,  denotă un exces de experiențe dureroase.În”Pheonixiada ” spiritul suferă de o”baie de sânge ”  misterioasă și această plagă intratabilă este neliniștea cunoașterii infinite, instinctul migrației prin pasărea phoenix și forme.Optimismul frisonează în versul ”Azi voi învia cu tot cu ele. ”
Lira poetei îmbătată de otrăvuri caraion-ene are totuși acea înălțare la simplitatea esențială brodată de metafore inteligente, exprimând un univers a cărui lege e cugetarea:”Poezia asta este un ciclul codimentat. ”(Tandoori Masala).

Al.Florin Țene