Destinul meu regal e taina ce-ți revine,
Sta scris pe file vechi, cu foc și dor,
Sfârșind cu inima strivită de suspine,
Când chipul tău tresare din culori.

Cu rugăminte îndrăznesc la tine,
Timid, s-o-aștern cu un condei divin —
Mi-e glasul ferecat, zace-n tăcere,
Când ochii-mi cad pe chipul tău predestinat.

Să-mi dăruiești din razele din tine,
În brațe reci să mă cuprinzi pe veci,
Iar taina blândă ce ne aparține
Să ardă vie-n clipe fără legi.

Mă-nbăt din dragoste cu tine,
Iar spre altar să ne pornim, alai,
Pe drumul fericirii noastre sfinte
Să presărăm sublim doar flori de rai.

Să-mi spui, iubitul meu, dacă din vise
Se pot urzi destinele cerești —
Ori, scânteind, înger în noapte,
Să vii spre portul meu firesc, mai abătut.

Amosul Timp, cu mâna-i de granit,
A frânt din noi o clipă nemiloasă.
Dar te regăsesc în visul stăjenit —
Mire sfânt, cu roba ta luminoasă.

Și cum să-ți sfârșesc iubirea,
Ori să-ți sorb din buze focul nepatruns,
De parc-ai coborât din altă lume,
Prin vremi uitate sau din cerul strâns?

Prin Cronos, tu să-mi pictezi ființa,
Iar pe amurg să devorezi din ea,
Din răsărit să-ți naști o juruință —
Cum ai putea lăsa chemarea mea?

Să-mi vii curând — eu nu pot fără tine,
Nu aștepta, că timpul e hain.
Când dorul mă cuprinde-n întregime,
Mă tulbur, mă-nfior și pe deplin.

Mireasa ta — dezleagă-mă de Cronos,
Să ne unim destine pe pământ,
Tu, mire nefiresc din ceruri fine,
Să-ți păstrezi firavul tău univers.

Trezită din Adam, pe firul vieții,
Cu ochii țintă-ți caut chipul blând,
Ar fi o împlinire, o dorință,
Să fii al meu — și eu a ta, oricând.

Tot cerul martor să ne stea deasupra,
Iar Cronos să ne țină-n mâna lui,
Tu — Amos, eu — mireană sfântă,
Să dezlegăm iubirea din tăceri.