Măicuță, toamna ți-a pus bruma peste păr,
Dar ochii-ți ard ca spicele în miez de vară,
Ți-e fruntea carte veche scrisă cu adevăr,
În care timpul lasă umbră și povară,
Ai adunat ani și lacrimi-n vechiul cufăr,
Ca pomul care rabdă viforul de-afară.

Prin ochii tăi văd aurul, izvor din holde grele
Și zări de vii ce ard sub focul din amurg,
Văd frunze legănându-și lumile rebele,
Cum râuri de lumină către iarnă curg,
Iar peste rod s-așează binecuvântări fidele
Din cerurile care peste câmp se scurg.

Văd fructele ce-așteaptă inimi împăcate,
Hrănite din nectarul păzit de mii albine,
Ca niște lămpi de toamnă în ramuri atârnate,
Aprinse-n case de mâini fără odihnă-n sine,
Sunt semnele răbdării prin vremuri încercate,
Și pâinea ce se naște din trudă și suspine.

În urma ta, de veghe-s străjile părinților sfinți,
Străbunii cu brațe tari-n paza vechilor hotare,
Ce-au-înălțat din trudă un lanț de biruinți,
Prin care curg visele mai vii ca-n calendare,
Ei sunt adânci izvoare sub pașii noștri levinți
Și rădăcină a strămoșilor, cu nobilă lăudare.

Ți-s ochii osteniți de câte-au fost, să vadă
Și foc, și sărbătoare, și plâns, și bucurii,
Au văzut vremea bună și vremea cea nomadă,
Au strâns în ei furtuni și limpezi dimineți târzii,
Dar încă poartă cerul ce nimeni nu-l destramă,
Ca două stele-aprinse pe drumuri cenușii.

În vatra casei, timpul se scurge într-un hău,
Cu pași mărunți de umbră-n ceardacu’ de tăcere,
Iar tu privești spre rod, crescut de pruncul tău,
Ca spre o floare rară ivită din durere,
Și-ai vrea să pui zăgazuri grăbitului părău,
Ce fuge fără chip, precum urzeala-n lăicere.

Dar nu sunt veșnice nici viile bogate,
Nici aurul din spice, nici rodul din grădini,
Ci dragostea ce leagă ființele de toate
Și sângele ce urcă prin vechile tulpini,
Căci timpul trece orb peste cetăți și sate,
Iar omul dăinuiește prin neam și prin lumini.

Iar eu înțeleg: tema vieții nu-i rodul din hambare,
Nici aurul din frunze, nici vinul din ciorchini,
Ci dragostea ce crește prin timp fără-ncetare,
Din neam, din muncă, lacrimi din ochii divini,
Căci timpul fuge orb, străin de-ntrebare,
Dar omul tăinuiește prin Duhul ce va vini.