Speranța, în veche straie

Se calicesc luminile sub pleoape de argint,
Pe nufăr tremură o tainică văpaie,
Se ridică ziduri negre ascunse-n labirint,
Iar luna-și strânge raza din odaie,
Din stânci pornesc ghețarii în alint,
Prin crini de gheață cântă-o veche străie,
Speranța-mbracă fiara în veșmânt.

Sub muntele de gheață mor chemări,
Aisbergul își plimbă lacrima-n uitare,
Prin neguri rătăcesc albastre zări,
Ca vulturii îngropați între hotare,
Se sting în sloiuri vechile visări,
Iar timpul curge-n neagră lumânare,
Și-n suflet cresc tăcute depărtări.

În simțire mi-se varsă plâns de sloi,
Ca mirul unei stele răstignite,
Și pieptu-mi aprinse flori de foc,
Din umbre lungi și porți nebiruite,
Se frâng nopțile-n cioburi, se sufoc
Pe râuri ascunse de lumină izbăvite,
Iar luna mă strânge de braț, e război.

Ghețarul se topește-n cetini vii,
Când flacăra își scutură coroana,
Se nasc din scrum tăcute ciocârlii,
Purtând în cioc lumina și icoana,
Se clatină durerile târzii,
Pe cer se rupe neagra diafană,
Iar zorii cresc din mările pustii.

Vârtosul crește-n trunchiul de stejar,
Îngroșând cercuri vechi de bărbăție,
Îmi bate inima ca un clopot la hotar,
Străjuit de cascade și blestemăție,
Din ordinele unui aprig samsar,
Cu desaga plină de împărăție,
Chemând destinul, iarăși, militar.

Un urlet de tornadă… sparge nori,
E glasul lupului flămând de soare,
Purtând în colți uitatele comori,
Din vremi ascunse sub zăpezi amare,
Se-ntorc prin munți străvechii vânători,
Cu pașii grei de fulgere călare,
În ochii lor ard încă alte zori.

Și toate se adună blând în cerc,
Lumina, stânca, nufărul sub lună,
Din fiara veche înspre cer mă-ncerc,
Purificat de lacrimă și brumă
Din ghețuri sparte către stele merg,
Purtând speranța ca pe-o sfântă humă,
Iar viața-mi este focul spre care alerg.