Noaptea în care Dostoievski și-a întâlnit sufletul

Povestire onirică

Într-o noapte de noiembrie, când Petersburgul își învelise străzile în mantia unei ceți albicioase, iar felinarele tremurau în bătaia vântului, Fiodor Mihailovici Dostoievski visa.
Se afla într-o cameră necunoscută, cu pereți înalți, acoperiți de rafturi pline cu manuscrise. Pe o masă de lemn, luminată de o lumânare aproape stinsă, se afla un caiet deschis. Cerneala de pe ultima pagină părea încă umedă, deși nimeni nu scrisese acolo de multă vreme.
Scriitorul se apropie și citi:„Omul nu este ceea ce spune, nici ceea ce face, ci ceea ce ascunde chiar și de propriul său suflet.” Tresări. Nu-și amintea să fi scris vreodată aceste cuvinte.

Deodată, ușa se deschise fără zgomot. În prag apăru un bătrân îmbrăcat într-o haină cenușie, cu ochii adânci și luminoși.
— Cine ești? întrebă Dostoievski.
— Sunt omul pe care l-ai căutat toată viața, răspunse străinul.
— Un personaj?
— Nu. Sunt conștiința ta.

Dostoievski zâmbi amar.
— Atunci trebuie să mă cunoști foarte bine. Am locuit în mine însumi mai mult decât aș fi dorit.

Bătrânul se așeză lângă fereastră.
— Ai coborât în cele mai întunecate încăperi ale sufletului omenesc. Ai întâlnit ucigași, visători, oameni umiliți, sfinți și nebuni. Dar spune-mi, Fiodor, ai găsit vreodată omul fericit? Scriitorul rămase tăcut.

În acel moment, camera dispăru. Se trezi într-o piață imensă, unde zăpada cădea în sus, către un cer fără stele. Oamenii mergeau în direcții diferite, dar niciunul nu avea chip. Fiecare purta în mâini câte o oglindă.

Un tânăr se apropie de el.
— Eu sunt Raskolnikov, spuse acesta. Am venit să te întreb dacă mă poți ierta.

În urma lui apăru Ivan Karamazov, cu fruntea încruntată.
— Eu nu cer iertare, strigă el. Eu cer explicații! De ce suferă copiii? De ce este lumea construită pe lacrimile celor nevinovați?

Dostoievski îi privi pe amândoi. Pentru o clipă, avu impresia că nu el îi crease pe ei, ci ei îl creaseră pe el.
— Poate că omul nu trebuie să înțeleagă totul, rosti scriitorul. Poate că trebuie mai întâi să învețe să iubească.

Atunci, din ceață, se ivi prințul Mîșkin. Purta un zâmbet blând și avea privirea unui copil care nu descoperise încă răutatea lumii.
— Fiodor Mihailovici, spuse prințul, tu ai scris despre suferință, dar ai uitat să scrii despre lumina care se naște din ea.
— Am scris despre oameni, răspunse Dostoievski. Iar oamenii sunt alcătuiți din lumină și întuneric.
— Atunci de ce te temi de întuneric?

Scriitorul nu răspunse. Deodată, piața se transformă într-o gară pustie. Un tren negru, fără locomotive și fără mecanic, aștepta pe o linie care se pierdea în infinit. Pe peron se afla o femeie îmbrăcată în alb. Avea chipul mamei sale.
— Fiodor, îi spuse ea, ai scris despre suferința omenirii. Dar ai avut grijă de propria ta suferință?

El făcu un pas spre ea, însă femeia începu să se îndepărteze, topindu-se în aburul locomotivei nevăzute.
— Mamă! strigă el.

Atunci trenul porni fără zgomot și dispăru în cer.
Rămase singur. Pe o bancă de piatră găsi o carte. Pe copertă scria: Viața unui om care a încercat să înțeleagă sufletul omenesc. O deschise. Paginile erau albe.
— De ce nu este nimic scris? întrebă el.

Din adâncul cărții se auzi un glas:
— Pentru că ultimul capitol trebuie să-l scrii tu.
— Despre ce?
— Despre iertare.

În clipa aceea, toate personajele sale apărură în jurul lui. Raskolnikov, Sonia, Mîșkin, Ivan, Alioșa, Stavroghin și ceilalți. Nu mai păreau personaje de roman, ci oameni adevărați, fiecare purtând în privire o întrebare. Dostoievski îi privi îndelung.
— Voi sunteți durerile mele, spuse el. Dar și speranțele mele. V-am dat viață pentru că nu am putut să vă păstrez în mine.

Sonia se apropie și îi întinse o cruce mică.
— Nu există suflet pierdut definitiv, îi șopti ea.

Atunci lumânarea din camera de la început se aprinse din nou. Dostoievski deschise ochii.
Era dimineață. Petersburgul se trezea sub o ninsoare liniștită. Pe masa de lucru, manuscrisul aștepta. Scriitorul luă pana și scrise pe prima pagină:  „Omul este o enigmă. Trebuie să o dezlegi, chiar dacă îți vei petrece întreaga viață încercând. Eu m-am ocupat de această enigmă, fiindcă vreau să fiu om.” Se opri, își trecu mâna peste frunte și privi pe fereastră.

Pentru prima dată după multe nopți, nu mai simțea nevoia să se întrebe dacă omul este bun sau rău.
Înțelesese că fiecare poartă în sine un tribunal, o închisoare și o catedrală.
Iar uneori, pentru a se elibera, omul trebuie să intre în propria sa întunecime și să aprindă acolo o lumânare. În depărtare, clopotele unei biserici băteau rar. Dostoievski zâmbi. Visul se terminase, dar personajele continuau să trăiască.
Fiindcă un scriitor adevărat nu moare atunci când închide ochii, ci atunci când ultimul său personaj încetează să mai viseze.

AL.Florin Țene