Apusul în oglindă

În cetate s-au rărit stejarii neamului latin,
Străjeri ai gliei sfinte, sub cerul în leșin,
Înfipți adânc cu rădăcina și fruntea către stele,
Ce poartă-n ei lumina ascunsă a lumii sechele,
Lupte dintre-adevăr și negura din gând,
Veghetori peste istorie și peste-acest pământ,
Ca niște catedrale crescute din cuvânt.

Noi, cei rămași în urmă după furtuni și foc,
Suntem sălcii pleoștite sub vântul dobitoc;
Din rădăcina veche ne-am rupt pe nesimțite,
Ca frunzele purtate de apele vrăjite;
În țarina strămoșească cresc ierburi reci,
Iar umbrele străbunilor văd fântânile seci
Și ne cheamă la vatra care moare, pentru veci.

Nu mai coboară apa din munții rugăciunii,
Să spele din suflet cenușa deșertăciunii;
Izvorul și speranța au secat în vechi ponoare,
Sub arșița grăbită a timpului ce doare;
Ne adăpăm cu umbre din strachina goală,
Iar vinul amăgirii aprinde rar o răscoală,
Când pe tronul țării-s gesturi și vâlva vocală.

Lumina se destramă prin cioburi de oglindă,
Iar adevărul caută din nou să se aprindă;
Pe tot ce naște omul s-așterne-un văl de fum,
Ca și când rostul lumii s-ar pierde acum,
Natura, veche mamă și ultimul altar,
Își strânge-ncet veșmântu’ sub ceru’ planetar,
Lăsând în urmă un surd ecou, și amar.

E lumea împărțită în insule de acces,
Corăbii fără cârmă plutind în contrasens;
Se ridică temple reci pe temelii de ceață,
Se vinde adevărul ca marfă pentru piață;
S-aleargă după umbre cu pași nedomoliți,
Lăsând la porți de suflet arginții azvârliți
De regii mai bogați, cu cât sunt mai slăviți.

Credința stă la margini ca ultimul izvor,
Uitata fiică tristă a unui vechi popor,
Ca floarea fără nume călcată în mulțime,
O candelă ce arde sub negre țintirime;
Iar golul urcă-n trepte de aur și mărire,
Fără să vadă hăul ascuns sub strălucire,
Crezând că zborul minții înlocuiește firea.

Se-ndepărtează veacul ca țărmul prin furtună,
Iar timpul curge rece sub luna tot mai brună;
Egalitatea cântă un somn fără de ecou
În care visul moare înainte de-a fi nou;
Prin vene curge dreptul, pe buze curge falsul,
Iar masca biruinței devine chiar obrazul
Într-o cetate oarbă ce și-a uitat compasul.

Și totuși, printre umbre și printre ziduri reci,
Mai ard tăcute stele din veacurile vechi;
Furtuna pică, de mai sunt stejari pe rădăcină
Și mai sunt izvoare sfinte-n limpede lumină,
Și-atunci se va cunoaște ce-am fost, adevărat,
Sub câte măști de slavă ori sub umbre-am stat,
Când Domnul, bun arbitru, va spune ce-am lăsat.

Iar când cortina lumii va coborî deplin,
Nu aurul, nici laurii nu vor avea destin;
Rămâne doar fapta, credință și dreptate,
Lumina ce străbate prin timp, eternitate.