ANA Dumitrescu la 40 de zile

Din uşa casei
maiestoasă şi bucuroasă
că ne-am revăzut
mă priveşti şi mă petreci
cu privirea
până ce vine
liftul
ca să mă coboare
de la etajul
şase
către casa care mă are…

Ne vedeam
cum odată la lună,
restul telefonul ne era legătura-
eu îi aduceam ultimele cărţi şi reviste,
ea mă încărca cu Ziarul de Iaşi,
abonamentul său,
cu tot felul de sfaturi pentru şubrezeniile mele
deloc mai puţine decât ale ei,
să ne fie bine,
ziceam noi,
zâmbetul păstrându-ni-l
în amintire
până la următoarea revedere…

Când ajungeam jos,
în stradă, de pe trotuarul
de vis-a-vis
priveam în sus,
o vedeam pe ea uitându-se-n jos
şi
ne salutam cu respect,
repetat,
ca nişte adolescenţi,
la peste 80 de ani,
până dispăream dincolo
de Copou-
ea
tot
sus,
Solo,
cu ochii la mine,
eu la ai ei,
sus-sus,
unde-s astăzi,
tot ce a fost
Ana Dumitrecu,
după cele 40 de zile,
când te-ai dus în stele?
Lacom de lectură şi înfăptuiri,
ca şi Tine, Doamna Ana,
în închipuirea mea
ca şi în vis
te şi văd-
revăd-
fragilă,
aceeaşi albinuţă,
înger-zburător,
colo
Sus
în ciuda prăpădului cu coronavirusul
care te-a vitregit de prieteni şi flori
pentru ultimul drum,
adunându-ţi, ca şi noi aici,
cenacliştii de-acolo,
ducând mai departe opera ,
patima Ta,
nu spuneam noi
îlături fiind,
acolo
Sus
Dumnzeu face ce face
ca şi cum
în tine plecată
să se regăsească
toţi
cei dragi în iubire,
adunaţi,
fie
ei
în cer
ori
rămaşi pe pământ?!

Ion N. Oprea, 8 mai 2020