Se-aude-un cântec undeva în seară,
ca o lumină prinsă-ntr-un ecou,
și parcă timpul pentru-o clipă zboară,
lăsând în urmă sufletul mai nou.

În sunetele lui se-ascund izvoare
ce vin din depărtări fără hotar,
iar inima, pierdută printre zare,
își face din tăcere un altar.

Un clopot nevăzut răsună-n mine,
cu dangăt blând, de parcă m-ar chema,
spre toate amintirile senine
pe care, însă, timpul nu le mai vrea.

Și trec prin muzică, precum prin ploaie,
cu pașii mei de ieri și de acum,
iar fiecare notă mă despoaie
de praful strâns pe suflet, ca un fum.

Se-aprind în depărtare vechi ferestre,
prin care intră luna, tremurând,
și fiecare sunet îmi sunt orchestre
că încă mai există chiar un gând.

Iar cântecul, urcând către lumină,
își poartă dorul peste munți și văi,
ca pasărea ce nu mai vrea o vină
și-și caută eternitatea-n alte căi.

În el aud și râsul din totdeauna,
și glasuri care poate-au amuțit,
și-o primăvară unde strălucește luna
din tot ce-am fost și încă n-am trăit.

Când muzica se-oprește, nu dispare,
rămâne-n noi, ca valul ce nu se lasă dus,
ca o bătaie caldă în timpane,
ca un răspuns venit dinspre apus.

Și poate că acesta-i rostul ei:
să ne adune iar din risipire,
să pună peste răni și flori de tei
o mână caldă, plină de iubire.

Iar când ultima notă vibrează-n zare
și liniștea se-așază după ploi,
rămâne cântecul ca o chemare
spre veșnicia inimii din noi.

Al.Florin Țene