Primit pentru publicare: 06 febr.2015
Autor: prof. Mihai MATEI.
Publicat: 06 febr.2015.
Republicare: 25 mai 2022

Personalitate în adevăratul sens al cuvântului, profesorul Gheorghe Burac a servit cu devotament învăţământul, cultura, participând la întreaga viaţă economico- socială, formativă, a localităţii în care s-a născut, dar şi acolo unde a fost trimis.

Învăţător, format la Şcoala Șendricenilor, de unde s-a ridicat o întreagă, aşa-zisă galaxie de nume, cu renume, domnul Gheorghe Burac, a continuat să studieze, profesor, cu deosebit talent de pedagog, apoi şi director de şcoală şi coordonator, cooptat fiind în tot felul de colective de îndrumare şi control, ale Inspectoratului Şcolar al judeţului Botoşani.

Privind evoluţia sa prestigioasă, răsplătită de mari distincţii şi diplome (profesor, diplomă pentru „Recunoaşterea meritelor excepţionale din întreaga activitate” acordată de Inspectoratul Şcolar al judeţului Botoşani; titlul de cetăţean de onoare al comunei Vlăsineşti – au fost acordate de autorităţile comunei Vlăsineşti; acordarea numelui său şcolii cu clasele I-VIII din Vlăsineşti „Gheorghe Burac”; titlul „Virtutea sătească”, acordat de Editura Agata din Botoşani ş.a.), ne face să credem că el este unul dintre care par să se fi născut, pentru a îndruma şi învăţa pe alţii.

Despre activitatea sa de cercetător, de publicist, de scriitor, s-au făcut la timp pertinente aprecieri şi observaţii, de către, acad. Alexandru Zub, prof. univ. dr. I.H. Ciubotaru, I. Istrate – director Editura Agata, prof. Georgică Manole – redactor şef al revistei „Luceafărul”, ziarista, poeta Lucia Olaru Nenati, prof. I. Rapciuc (în Anuarul Muzeului Geografic al Moldovei,2007), Silvia Lazarovici etc.

Am fost prezent la lansarea cărţii „Comuna Vlăsineşti – Monografie”, publicată de Editura Agata, în 2005, la cartea „Luminii ce nu se sting”, publicată de aceeaşi editură, în 2012 şi, fiind plecat din ţară, nu am participat la alte asemenea evenimente. La cele la care am fost ne-a uimit mulţmimea prietenilor, a colegilor, învăţători, profesori, cercetători, ziarişti, oameni policitici, concetăţeni din comuna Vlăsineşti; cei ce au luat cuvântul, au elogiat preocupările profesorului-cercetător, puterea sa de sinteză, varietatea, patriotismul manisfestat pentru evidenţierea istoriei locale, culturale, prezentarea personalităţilor născute aici (foşti prefecţi, boieri luminaţi, profesori universitari, oameni de şcoală, conducători aleşi etc.).

Cartea pe care o evocăm în cele ce urmează poartă titlul „Raportul de seară,” şi cuprinde următoarele capitole: I. A fost odată ca niciodată, II. Momente pe care le mai trăiec cu aceleaşi emoţii, III. Dicţionar special, cu subcapitolele A. Nume care rămân, B. …Oameni pe care nu i-am uitat.

Derularea parcursului cărţii se deschide cu „Cele mai vechi amintiri – I”, începând cu cele pe care autorul afirmă că le ţine minte de la vârsta de 4 ani, căci familia sa se muta „la vie” o reședință de vară, moştenită de la părinţii mamei (1 ha de vie), dar avea şi o mică gospodărie, cu oi, păsări, grădină de legume etc. Aici, a trăit în aerul curat, în mireasma florilor şi cântatul păsărilor, dar şi cu înfricoşătoare drame psihice generate de povestirile bunicii de după tată, care, pentru a fi copii cuminţi, inventa tot felul de fantasme, cu diavoli ieşiţi goi din morminte, ce hălăduiau pe ultiţele satului etc.

Sunt amintiri prezentate cu detalii captivante, trăiri ce s-au păstrat nealterate, în mintea povestitorului nostru înzestrat cu un deosebit talent, apoi cu demersul său în „Cele mai vechi amintiri – II” unde continua evocările, de data aceasta fiind şi în compania a două fete sosite din Basarabia, să locuiască o vremei aici. Sunt multe amintiri, trăite acum şi la „Casa din sat”.

Un alt capitol sau subcapitol este intitulat „Pe urmele descendenţilor mei”, continuând cu „Alte tulburătoare aduceri aminte”, pomenind de surorile sale, Niculina (născută în 1933) şi apoi de Maricica (născută în 1938), de tatăl plecat în concentrare, apoi pe front, cu caii rechiziționați, prezența ocupanţilor (zişi ,,eliberatori”) etc. Profesorul ne povesteşte tot, cu lux de amănunte, „Cum am învăţat carte”, în localitate, apoi în „Vatra luminoasă”. De la Șendriceni amintirile sunt duioase, îmbrăcând o haină tot mai serioasă, învăţătura, colegii, precaritățile economice ale timpului (când statul tot plătea datorii de război vecinilor). În vacanţe, alături de fraţii Petrică şi Paul Luţuc „ne mai şi distram şi ne făceam planuri de viitor”, spune mai departe viitorul învăţător. Acum îşi aduce aminte cu mândrie de marii profesori, pedagogi de înaltă ţinută etică, patrioţi, ca Alex. Gr. Ostafe, Gh. Romândașu, Petre Scripcă, Gh. Popescu, Octav Guțic, Arcadie Luță, V. Dumbravă, Al. Avramiuc ş.a. Aceştia, conduşi şi coordonaţi de străluciţi directori cum au fost N. P. Musteaţă, Mihai Stoica, Alex. Nichiforel, Mihai Marțolea şi A. Luţă şi adjuncţii lor au creat acel ,,spirit normalian” cum l-a definit acad. Alexandru Zub.

Gh. Burac, fostul elev, le aduce acestora, în cartea sa, „un omagiu de sinceră mulţumire şi de respect, pentru dragostea, pasiunea şi răbdarea cu care s-au străduit să facă din noi oameni, cetăţeni, să ne insufle sentimentul datoriei şi al onoarei, pe care îl purtăm în fiinţa noastră ca pe cel mai bun preţ.”

Devenit învăţător, cu diplomă, în anul 1953 este repartizat în învăţământ la Şcoala Mitoc, dar începe o nouă muncă, cea pentru a deveni profesor. Astfel, începea „Drumul studenţiei şi al perfecţionării profesionale”. Casa părintească, cu încă două surori şi doi frăţiori, făcea aproape imposibilă abordarea studiilor superioare la Bucureşti (unde datorită mediilor obţinute putea intra fără examen de admitere). A încercat totuşi, la Institutul „Maxim Gorki”, cursuri fără frecvenţă, dar le abandonează, dorind să facă o facultate cu alt profil. Aşa ajunge la Institutul Pedagogic, de 3 ani, din Iaşi, Facultatea de Filologie. Şi aici profesorul dă detalii amănunţite, trezind în mintea cititorului propriile amintiri din anii de studiu.

Gh. Burac face un salt mental şi scrie „După 50 de ani… un itinerar în retrospectivă”, ajungând la „din sufletul meu” şi încheie aceste „amintiri” din prima parte cu „O pasiune care, după 60 de ani, durează încă…”.

În partea a doua a cărţii, face referiri la cununia civilă, examenul de licenţă, cel pentru gradul I, apoi, cu emoţie, îşi aduce aminte de momentele când şcolii, pe care a condus-o ani în şir, i s-a atribuit numele „Gh. Burac”, încheind această parte a cărţii cu episodul pensionării sale şi a soţiei, Valentina. Soţia sa, învăţătoare de prestigiu, a obţinut gradul didactic I, fiind mereu aproape de bunul său soţ, având grijă de sănătatea lui, de liniştea necesară cercetării şi elaborării valoroaselor sale lucrări publiciste.

În partea a treia a cărţii, intitulată „Dicţionar special”, ne prezintă medalioane ale unor oameni cu „Nume care rămân”, evocând pe ing. Lucian Trufin, primarul comunei (cel ce sfinţeşte mereu locul cu fapte, nu cu vorbe), prof. univ. Eugen Haleschi, prof. univ. dr. Ramona Trufin, prof. Livia Ciucălău (de şcoală, spunem noi), prof. Constantin Vartolomei şi prof. Haralambie Holic.

Cartea continuă cu „…Şi oameni pe care nu i-am uitat”, deşi sunt trecuţi în lumea umbrelor. Ei sunt înv. Olga Lebădă, C. Trufin, Gh. Pavel, Culiţă Cliveţ, Petrică Luţuc, Vasile Cucu, Ioan Maxiniuc, Traian Creţu, Dumitru Macovei.

Întreaga carte a prof. Gh. Burac prezintă astfel, „O viaţă de om aşa cum a fost”, invocându-l aici, pe marele istoric, savant şi gânditor, botoşăneanul Nicolae Iorga (a se vedea Nicolae Iorga „Orizonturile mele”, „O viaţă de om aşa cum a fost”, Editura Minerva, Bucureşti, 1984). O carte în care, prezentându-se pe sine, în ambianţa societăţii din Vlăsineşti, din Săveni, din alte localităţi, din această parte de ţară, face o istorie, uneori pitorească, sentimentală, dar adevărată, ce poate fi mereu de referinţă, pentru cei ce vor mai aborda asptecte ale dezvoltării altor colectivităţi şi localităţi. Gh. Burac reuşeşte să pună în lumină, pentru eternitate, figuri deosebite, aspecte ale vieţii economice, culturale, instituţii, experienţă didactică şi managerială etc., dovedindu-se un profesor eminent, dotat cu o largă cultură, cu un spirit mereu viu, care şi-a îndeplinit cu deosebită conştiinciozitate toate obligaţiile.

Recomand cu căldură lectura acestei cărţi, scrisă cu sinceritate, cu emoţie, cu rigurozitate. Fiecare dintre noi evocând anii tinereţii, muncii, uneori dictate, avem bucuria lucrului bine făcut şi recunoaşterea pe care noi, pedagogii, o aflăm, întâlnindu-ne la fiecare pas cu produsul preţios al muncii, OMUL, care ne îmbrăţişează şi ne spune, cu recunoştinţă, cu sfială, numai lucruri ce ne înalţă sufleteşte. Citind cartea „Amintiri”, pe Gh. Burac, profesor, cercetător, publicist, cu aleasa sa lume sufletească.