Ieri, la aflarea unei triste vești, când am fost nevoit să mă înclin cu ,,Dumnezeu să-l ierte pe istoricul prof. Gheorghe Median! Fie-i liniștea deplină în Lumină veșnică!”, am primit spre publicare de la Prof. Teodor Epure, poemul „Timpul se schimbă la față”, care a fost publicat astăzi. Mi-am căutat răgaz pentru reflecție, pentru că prea se leagă!

„Timpul se schimbă la față”, o cugetare poetică asupra timpului trecător

Poemul „Timpul se schimbă la față” de Prof. Teodor Epure este o reflecție lirică profundă asupra naturii timpului, a trecerii inexorabile a vieții și a relației omului cu efemerul. Versurile din acest poem evocă o stare de melancolie lucidă, în care se contemplă transformările subtile și inevitabile ale existenței, învăluite într-o atmosferă de nostalgie și revelație. Subtilizând timpul și natura ca o armonie pierdută, poetul își amintește de o vreme idilică, în care se odihnea „sub cerul care / Îmi dă grâul galben, pâinea și sare”. Un aspect ce ne sugerează o legătură strânsă și profundă cu natura, o stare de plenitudine și simplitate, în care omul trăia în armonie cu ritmurile cosmice. Razele soarelui îl „inundau”, iar lumina devenea un simbol al vitalității și al purității. Este o evocare a unei perioade strălucitoare, poate a copilăriei sau a tinereții mature cu stări spirituale elevate, în care timpul părea că stă pe loc. De aceea intervine dorința de întoarcere și iluzia controlului la acea stare de grație: „Doream să mă fac din nou umbra florii”, o fuziune cu natura, o dizolvare a eului în frumusețea efemeră a lumii. Imaginea clepsidrei și a nisipului fin accentuează ideea trecerii timpului, dar și a fragilității sale. Timpul este numit „viclean”, că, deși pare a curge lin, el ascunde o forță distructivă, o putere de transformare ireversibilă. Pentru Teodor Epure, timpul este o forță impersonală și nemiloasă. Timpul este personificat ca o entitate aprinsă „ca o iască”, imposibil de oprit, ca o însușire care „n-are nici chip, nici urmă de noblețe”. Această afirmație este o răsturnare a percepției comune, în care timpul este adesea idealizat ca aducător de înțelepciune sau maturitate, pe când, aici, pentru poet, timpul este o forță impersonală, lipsită de empatie, care ne conduce fără milă spre degradare. Versurile continuă cu un mesaj, ca o alergarea continuă fără  popasul, „Fără să ne bucurăm în viață de un popas”. Alergarea necontenită pe „câmpiile-nverzite” este o metaforă a existenței grăbite, în care omul nu mai are timp să contemple, să se oprească, să respire. Este o critică subtilă la adresa societății contemporane, în care timpul este fragmentat, iar viața devine o succesiune de sarcini și obligații. De aceea în ultima strofă, Teodor Epure subliniază o concluzie amară: „Timpul se schimbă la față fețe-fețe / Și mereu, mereu ne îmbătrânește”. Timpul este văzut ca o entitate schimbătoare, cu multiple chipuri, care ne însoțește fără să-i acordăm atenție, când, poate chiar, timpul însuși „de oboseală își dă seama”, o personificare paradoxală care exprimă o dorință de reconciliere, de înțelegere reciprocă între om și timp.

Așadar, „Timpul se schimbă la față” este un poem de o sensibilitate aparte, care ne invită să reflectăm asupra propriei noastre treceri prin lume. Profesorul Teodor Epure reușește să surprindă, cu o simplitate rafinată, complexitatea relației dintre om și timp, între dorința de a-l înțelege și neputința de a-l controla. Este o meditație poetică ce ne provoacă să ne oprim din alergare, să privim în jur și să ne întrebăm: ce chip are timpul în viața noastră?