ECATERINA  CORESI  LAL : ”În ţară am  revenit  cât  de des  am putut, iar pe Valea Geoagiului  am  început  întotdeauna  „să respir”
___

IOAN  VASIU : – Stimată doamnă, Ecaterina Coresi  Lal, sunteți  fiica scriitorului  român  ROMULUS LAL, cunoscut  și  apreciat  pentru multele sale cărți, scrise și publicate în decursul  anilor. Mai aveți frați ?
ECATERINA  CORESI  LAL : – Fac parte din ceea ce astăzi se numeşte în limbajul partenerului strategic o „patchwork family”, mai pe româneşte „copilul tău, cu copilul meu, l-au bătut pe copilul nostru.” Cu alte cuvinte, fiecare din părinţii mei a adus în căsnicie câte un fiu, fii care la naşterea mea erau deja adolescenţi. Asta m-a protejat de necesitatea de a-mi împărţi ciocolata cu cineva (când i-am „recepţionat” erau deja la armată), şi mi-au oferit o protecţie din umbră pe care o enunţam fiecărui posibil „agresor” cu textul: „dacă vrei să ştii, am doi fraţi cât uşa”…ceea ce era adevărat!

I.V. : – Când și de ce ați plecat din România ?
E.C.L.: – În 1998 prin căsătorie. Nu a fost visul meu să plec, nu aş fi avut niciun motiv fiindcă am trăit în casa părintească mai bine decât orice prinţesă, căci aveam tot luxul şi răsfăţul posibile, mai puţin constrângerile unei „case regale”, dar aşa m-a purtat viaţa.

I.V. : – De ce ați ales Viena și nu alt oraș din   Europa ?
E.C.L. : – Soţul meu, artistul de operă Teodor Ciurdea-Coresi  era stabilit acolo din 1986, deci nu am ales un oraş, ci un bărbat.

I.V. : – L-am  vizitat  recent pe tatăl dumneavoastră în satul  lui natal,Vălișoara, situat  într-o nzonă  montană  din  județul  Hunedoara.  Mi-a vorbit  frumos  despre  dumneavoastră. De  ce  credeți că preferă acel sat cu locuitori puțini, la vârsta înaintată pe care o are, adică 87 de ani ?
E.C.L. : – În primul rând, dacă l-aţi văzut pe tatăl meu, atunci aţi putut constata singur că  între  el  şi  numărul 87 nu există  nicio legătură. La urcuşul pe munte lasă în urmă orice adolescent. Aşa se „fabricau” oamenii din generaţia lui, model scos din păcate din „producţie”. Cât despre motivele pentru care îşi petrece timpul acolo şi nu în confortul bucureştean, cred că exact acesta este cel mai important: izvorul tinereţii noastre este acolo unde ne-am născut, în aerul pe care l-am respirat în primii ani. Când spune că la Bucureşti nu poate respira, cred că este nu numai un fapt, ci şi o figură de stil în acelaşi timp. Parafrazând titlul unui splendid roman semnat de Milan Kundera, „Viaţa e în altă parte”, eu aş spune – Viaţa este acolo. În satul poziţionat ca un cuib de rândunică între culmile munţilor, protejat de ape, vânturi, sau valuri de caniculă.

I.V. : – Vă  gândiți  uneori  să  vă  întoarceți  în  țara  unde  v-ați  născut ?
E.C.L. : – Nu consider că am plecat vreodată cu adevărat. Am cutreierat pământul în lung şi în lat şi am avut posibilitatea să constat că sunt extrem de adaptabilă, că în principiu aş putea trăi oriunde. Dar în ţară am  revenit  cât  de des  am putut, iar pe Valea Geoagiului am început întotdeauna  „să respir”. Având în vedere însă că copiii mei îşi construiesc viaţa momentan la Viena, voi rămâne probabil un etern navetist. 

I.V. : – Cum vă simțiți,ca româncă,acolo în Viena, printre străini ?
E.C.L. : – Cum spuneam, sunt foarte adaptabilă şi nu dau doi bani găuriţi pe clişeele gen „nemţii sunt reci”, sau altele de genul acesta. I-am tratat pe cei din jurul meu întotdeauna aşa cum am dorit să fiu şi eu tratată, şi în general răspunsul a fost pozitiv. Este adevărat însă că am ajuns acolo cu un mare atu, datorat vizionarismului tatălui meu. La începutul anilor 80 mi-a spus că Germania se va reunifica, că va deveni cea mai mare putere economică din Europa, şi că, în consecinţă, eu va trebui să învăţ limba germană. Şi cum a fost mereu un om de acţiune, câteva zile mai târziu, bona nemţoaică mă lua deja în primire. A fost un avantaj uriaş, aproape indescriptibil în cuvinte. Şi astăzi simt cum mă umflu în pene la privirile admirative ale „băştinaşilor” care se minunează de germana mea, de ce să nu o spun, uneori mai frumoasă decât a lor. Pentru că am un respect uriaş pentru limbă, oricare ar fi ea, ca mijloc de comunicare, ca unealtă de transmitere a tuturor sentimentelor şi gândurilor, ca mărturie a uluitoarei evoluţii pe care specia umană a făcut-o. Iată deci, că tatăl meu a bătut la uşi deschise: pe lângă germana „lui”, mi-am însuşit în prima tinereţe cam tot ce se putea: engleza, franceza, italiana, spaniola şi rusa. Revenind deci la întrebarea Dvs., este greu cu un asemenea „bagaj” să mă mai simt undeva „între străini”. Iar referitor la limbă şi cunoaşterea ei în profunzimea tuturor sensurilor consider o mare pierdere faptul că astăzi comunicarea tinerilor se restrânge la câteva cuvinte „împrumutate” şi o serie de…emoji.

I.V. : – Ați regretat vreodată că ați plecat din  România ?
E.C.L. Am o natură  fericită, ergo, nu sunt capabilă de regrete. Orice pas am făcut, dacă s-a terminat  prost  am avut  capacitatea de a mă auto-convinge că în acel moment am luat cea mai bună decizie posibilă. 

 I.V. : –  Ce înseamnă muzica clasică pentru dumneavoastră?
E.C.L.: – Cândva a însemnat  totul. Era unica raţiune de a trăi, unicul scop, obsesiv, în viaţă. Nu era nimic rău în asta, şi cu toate acestea astăzi  îmi permit să spun că din fericire lucrurile s-au schimbat. Muzica va face mereu parte din mine, dar interesele mele, priorităţile şi visele   s-au schimbat. Am avut de la muzică tot ce aceasta îmi putea da, şi am încă foarte mult, în fiecare oră a zilei, dar mă bucur că am început să recepţionez din ce în ce mai mult din lucrarea Divină ce ne înconjoară la tot pasul, şi pe care atunci când suntem prea focalizaţi pe anumite lucruri, o ignorăm, sau o „lăsăm pe mai târziu”. Acum pot să contemplu minute în şir minunându-mă de perfecţiunea ei, o floare de câmp de exemplu, cu sau fără fond muzical. Minunea Creaţiei este peste tot, şi cu cât  devenim  mai   sensibili la ea, cu atât mai bine…

I.V. : – Ce mesaj doriți să transmiteți tatălui, la finalul  acestui  scurt interviu ?
E.C.L. : – Să nu-i dea prin cap să nu respecte decizia celor de la Evidenţa populaţiei care i-au eliberat Cartea de identitate valabilă până în anul 2072…    

                     Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR