Publicat de Ion Ionescu-Bucovu, 11 ian.2014

FARMECUL POEZIEI EMINESCIENE
(164 de ani de la naștere)

Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ armonie eminesciană” unică, din care iradiază veșnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenței lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, acestă armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească, și sub vraja ei stăm cu toții de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că și astăzi…
Caracostea  atrăgea atenția că factorul muzical este „ elementul primordial” al stilului eminescian. G. Munteanu consideră că edificiul operei eminesciene e structurat pe paradigma a trei „invariante”: sensibilitatea, reflexibilitatea și fantezia, alcătuind cunoașterea hyperionică. Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „ care pentru noi este și va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă despre Eminescu. De la „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul” până la „ a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, Eminescu a parcurs un enorm drum de înțelegere a limbii. Descoperirea logosului eminescian a însemnat pentru el cheia boltei cu care a operat în poezie. El și-a clădit un fundament pe timpul și spațiul național, miturile lui sunt luate din din spațiul unde a trăit, mitul pădurii ( al codrului), motivul mării, motivul „domei”, dragostea ca idee mito-poetică centală, motivul melancoliei, motivul visului etc.
Mă voi mărgini în cele ce urmează doar la un aspect al poeziei de dragoste, care a încântat atâtea generații. De la „Elena” (1866) până la „Luceafărul” poezia  de dragoste a lui Eminescu are o densitate unică, exprimând o aventură existențială și un spirit care fac din poet unul din cei mai profunzi romantici ai noștri. În poezia de dragoste el a coborât din Paradis în Infern. Paradisul a fost poezia de tinerețe. Ibrăileanu a remarcat că poezia din tinerețe a exprimat în ritm trohaic, săltăreț, vesel, sentimentele față de iubită. În poezia maturității, așa zisa epocă veroniană, a trecut la versul iambic, suitor.
„Sara pe deal” este un amestec de imagini vizuale, auditive, cinetice, care dau tot felul de traiectorii spațiului vale-deal, unde se află îndrădostiții. Salcâmul din deal, acest axis mundi, unde trebuia să se desfășoare întâlnirea, devine un paria, deoarece întânlirea nu are loc. Întâlnirea  nu se produce nici în „Lacul”, un mic lied în care poetul fantazează construind o întâlnire posibilă, proiectată pe lac  la subjonctiv. În „Crăiasa din povești” zâna încearcă să facă să apară prin practici magice chipul iubitului în oglinda apei.  Primăvara Erosului la Eminescu e dominată de elemente lunare, acvatice, vegetale, în care iubiții nu se prea găsesc, „Hai în codru cu verdeață”- își cheamă poetul iubita. Sau „Vino-n codru la izvorul…”
În „Povestea codrului” el se cufundă în copilărie și vis. Codrul mitic înseamnă pentru el lumea sustrasă timpului și destinului. În real, realizarea iubirii nu e posibilă, ea se poate produce numai în lumea magică.
Din epoca vieneză, probabil inspirate de frumoasa pe atunci Veronica Micle, (G. Bogdan-Duică) sunt faptele trăite din poezia „Frumoasă și jună”:
„Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,
Cu părul tău moale tu viața mi-o legi-
O știi și te faci că nu o înțelegi!

Șireată și dulce- copil vinovat-
De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,
De ce-aștepți să-l fur de pe ochi-ți profunzi,
Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi”
De acum poezia lui va deveni un fel de „Cântare a cântărilor” plină de farmec, în dialog cu femeia iubită:
„Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoana de iubire la care mă închin…”
Epoca veroniană , cum a numit-o Perpessicius.( 1874- 1883) a dat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De la exaltarea sentimentului de dragoste la lehamite și dezgust.
În „Călin –file din poveste” aventura iubirii se petrece pe ambele tărâmuri, ale realului și idealului. Iubirea dintre Zburător și fata de împărat se desfășoară noaptea în taină, în furișe și fugitive îmbrățișări. Păcatul săvârșit de fată o exilează, din lumea palatului de basm, într-o colibă săracă, unde părăsită de toți, naște copilul Zburătorului. Viața și portul ei sunt acum ale unei femei simple de la țară, iar băiețelul ei paște cireada de gâște. Peisajul e tomnatic, apele sure, semnificând moartea iubirii, despărțirea. Venirea Zburătorului și nunta refac fața lumii, căci nunta e semnul legământului . Acum peisajul cadru e altul. Pădurea e însuflețită („Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”) Apele par în toposul rotund al lacului de o feerie neîntânlită, într-un vers pe care Tudor Arghezi îl crede cel mai frumos, mai eufonic din poezia româmnească:
„În cuibar rotind de ape peste care luna zace.”
Aceste ape devin începutul lumii, stăpânite de imaginea lunii, nemișcată, sugerată de verbul „zace”. Acum Călin devine un Făt-Frumos, iar mireasa o zână:
„Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.”
Reunirea perechii de îndrăgostiți, se face la fel ca „nunta” ciobanului din ”Miorița” sub semnul macrocosmosului- nunul mare, mândrul soare, și pe nună- mândra lună.) cu participarea lumii mici, într-o altă nuntă de dimensiuni minuscule, exprimând o unitate reitegratoare în macrocosm. Acest fapt e posibil numai pe tărâmul magico-folcloric românesc, care în real nu s-ar fi petrecut.
”Scrisoarea a IV-a” ne pune în față dramatica incongruență dintre real și ideal privind iubirea. În prima parte proiectată într-un ev mediu românesc, apare cuplul fericit într-o lume frumoasă. Natura văratecă, aromată cu mirosuri florale ( „Iar în iarba înflorată, somnoros suspin-un greier…/ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul”)  într-o dulce somnie se află sub aceeași putere iluzorie a Erosului. Belșugul apelor clare și mișcarea lor și a lebedelor, mișcarea lunii pe cer fac un cadru viu, în care se întretaie lumini și sonuri dulci cu parfumuri delicate într-o armonie universală exprimată fonic, sugerând o pace supremă. Delirul iubirii pătrunde și însuflețește întreg cosmosul, apele, stelele, cetinile, făcându-l să participe la unica aventură a îndrăgostiților, rămași singuri și reintregați în univers:
„Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre
Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre
Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prieteni…”
Partea a doua a scrisorii dezminte dureros visul iubirii. Parcă autorul cade direct în „Metafizica amorului” a lui Schopenhauer. Instinctul, iluziile create de speță, unicul Demiurg, pentru perpetuarea ei, oamenii supuși poruncii irezistibile ale voinței de a trăi sunt argumentele violente împotriva iubirii. Vine apoi o pagină iernatică de pierdere a iubirii. Decăderea iubirii ca forță ordonatoare morală, estetică, creatoare, înseamnă un grav dezacord al ființei  cu cosmosul. Renunțarea la dragoste înseamnă pierderea ființei, suferință și chiar nebunie. Prin aliterații consonantice, șuierătoare, stridente, poetul își exprimă dezgustul:
„Alfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultoase și sălbatice pe strună
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit
Aspru, rece sună cântul cel etern nwisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun.”
Sunt anii când poetul dezgustat, se ascunde în eul personal, înfierând femeia care nu este capabilă de o mare iubire. Din zâna de altădată, din crăiasa din povești, din Maria ori Sofia, antroponime simbolice, femeia va deveni o Dalilă din „Scrisoarea a-V-a”, care cumulează atributele negative ale femeii goale, aparent indiferentă, superficială, frivolă, plină de răceală și ifose. De aici nu mai e mult până la concepția „Luceafărului”, când Demiurgul privește de sus lumea muritorilor ( și a femeii) care nu se pooate ridica la înălțimile lui.