Folosind conjuncția „și” între autor și lucrare, dorim să remarcăm, de la început, că această „istorie” s-a născut ca rezultat al cercetării îndelungate, cu acribie, a istoricului dr. Florin Epure, împletită cu pasiunea sa pentru istorie, în special, pentru această perioadă și nu numai.

• Lucrarea „Râmnicul medieval”, apărută la Editura PC Print, din Râmnicu-Vâlcea, în 2025, este parte integrantă a proiectului „Râmnicul tradiției – Râmnicul modern și contemporan – Râmnicul în viitor”, derulat de către Forumul Cultural al Râmnicului, cu sprijinul pecuniar al Consiliului Local al Primăriei Râmnicu-Vâlcea.
• Autorul își plasează, de la început, cercetarea în context istoric: „Viața umană a existat pe teritoriul Râmnicului de astăzi din vremuri imemoriale… relevă o locuire neîntreruptă a așezării încă din preistorie” (p. 9), amintind, pe scurt, de neolitic și epocile bronzului și fierului, aducând ca argumente descoperirile arheologice. Continuă cu prezența și retragerea armatei romane, epoca marilor migrații și ajunge la concluzia că „Râmnicul a existat cu mult înainte ca hrisovul lui Mircea Voievod cel Mare să-l consemneze”… „evoluând dintr-un sat ce va fi funcționat, decenii la rând, ca târg de vale și mai târziu la cel de oraș” (idem).
• Revenind la „epoca marilor migrații”, autorul reliefează puternica înrâurire a populației slave, dar și miracolul sau enigma supraviețuirii romanicilor în marea slavă și în calea invaziilor migratoare (p. 20-21).
• Pe drumul istoriei, autorul își exprimă certitudinea referitoare la faptul că localitatea făcea parte dintr-o formațiune politică, spre sfârșitul mileniului I: „Cu certitudine în jurul Râmnicului, va fi existat, în secolele IX-XIII, o formațiune politică românească” (p. 27), aducând, ca argumente, izvoare istorice.
• Lucrarea continuă cu „Negru Vodă, întemeietor de dinastie și de țară, așa cum îl prezintă cronicile… coborât pe apa Dâmboviței” (p. 35), dar autorul Florin Epure menționează că: „Documentele istorice îl prezintă însă ca întemeietor al Țării Românești pe Basarab I (1324-1351)” (idem), în a cărui stăpânire intrau: „Banatul Severinului, Oltenia, Muntenia, până la Dunăre, și Basarabia, teritoriul de la nordul gurilor Dunării” (p. 38), 
• „Cea mai întinsă cuprindere teritorială din toată istoria sa medievală” (p. 43), a Țării Românești, va fi însă în vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), „bărbatul cel mai viteaz și cel mai ager dintre creștini” (idem).
• De domnia lui Mircea este legată atestarea documentară a orașului (20 mai 1388), dar și faptul că: „Râmnicul apare menționat ca al treilea oraș, în ordine cronologică, după Câmpulung Muscel și Curtea de Argeș… reședință a curții și cancelariei sale voievodale” (p. 59), și „prima menționare documentară a județului Vâlcea”  – 8 ianuarie 1392 –  (p. 61), fapte care l-au determinat pe istoric să afirme că: „Mircea cel Bătrân este domnitorul care și-a împletit destinul cu Râmnicul… lăsând în urma lui mărturii care au creat o identitate acestor locuri” (p. 67).
• Din veacul al XV-lea, aflăm că Râmnicul se număra printre orașele „cele mai însemnate” (p. 69), în care, alături de localnici și o populație săsească, întâlnim și „alogeni balcanici și îndeosebi aromâni” (idem), care „au păstrat ca ocupație principală negoțul” (p.70).
• „Foarte aproape de curtea domnească de la Argeș, județul Vâlcea și orașul Râmnic, reședință de scaun sau de refugiu, a fost vizitat deseori de către domnitorii munteni ai secolului al XV-lea” (idem). Pe scurt, istoricul ne prezintă domnitorii, faptele esențiale și legăturile cu Râmnicul, ctitoriile lor și ierarhii vremii.
• „Veacul al XVI-lea este vremea în care dependența țărilor române față de turci se accentuează, iar domnii încep să fie numiți direct de sultanii de la Istanbul” (p. 87). „Cu toate acestea, țara și-a păstrat autonomia internă, dar sub suveranitatea mai accentuată a imperiului turcesc” (idem). 
• În acest context, este analizată viața politică a orașului, apariția judeților, relațiile comerciale, circulația monetară și legăturile domnitorilor Țării Românești cu Râmnicul, începând cu Mihnea cel Rău și Neagoe Basarab și încheind cu „glorioasa domnie a lui Mihai Viteazul” (p. 109).
• Prezentându-i domnia, într-un capitol separat (pp. 111-129), istoricul Florin Epure evidențiază că: „Există numeroase izvoare scrise și mărturii care amintesc de momente importante din viața întregitorului domn Mihai Viteazul și a familiei sale în Vâlcea. Toate acestea arată cât de puternică a fost legătura lui Mihai Viteazul cu Râmnicul și cu locurile și oamenii din acest străvechi ținut” (p. 129).
• Analizând veacul al XVII-lea, autorul amintește că „dominația otomană asupra Țării Românești s-a înăsprit prin dublarea tributului” (p. 131). „Cu toate acestea, Râmnicul cunoaște o reală dezvoltare a activității meșteșugărești și a comerțului” (idem). Sunt prezentate documente ale cancelariilor domnești/hrisoave care adeveresc ori întăresc moșteniri și danii, acte de vânzare-cumpărare ale unor proprietăți de pe teritoriul județului Vâlcea și al Râmnicului. De asemenea, autorul subliniază: „În primele trei decenii ale secolului al XVII-lea, se constată o creștere a influenței grecești în țările române” (p. 142).
• Într-un capitol separat, istoricul cercetează și valorizează „pe cel mai destoinic, înțelept și pravoslavnic voievod”, „Matei Vodă Basarab și Râmnicul” (p. 145), preocuparea de suflet a domnului Florin Epure, cu care istoricul și-a obținut doctoratul în știința istoriei.
• „O serie de documente emise de cancelaria voievodului Matei fac referire la Râmnic și la județul Vâlcea” (p. 146), încă de la începutul domniei. Din vremea domniei sale, la Râmnic putem vorbi de podul stătător, de peste Olt, de Bâlciul de la Râureni  și Târgul Vinerii Mari (p. 153). Matei Basarab a înfrumusețat țara cu „mănăstiri, biserici, case domnești” (p. 150), fie „repararea sau amplificarea celor existente” (p. 151), determinându-l pe istoricul Constantin C. Giurescu să-l numească: „cel mai mare ctitor al neamului nostru” (p. 150), iar cronicile vremii să consemneze: „Țara iubea pe Domn, Domnul pe Țară” (p. 148). 
• Nu în ultimul rând, trebuie amintite înființarea celei de-a doua tipografii din Țara Românească, la Govora, din apropierea orașului Râmnicu-Vâlcea, dar și prima școală de tipografi și tipărirea Pravilei de la Govora (1640), „cea dintâi carte de legi în limba română” (p. 156).
• Toate acestea și multe altele l-au îndreptățit pe autor să afirme că: „În vremea domniei lui Matei Basarab… Râmnicu-Vâlcea a cunoscut o perioadă de dezvoltare economică și culturală” (p. 162).
• În ceea ce privește „Râmnicul în a doua jumătate a veacului al XVII-lea” (pp. 163-177), autorul surprinde și analizează „lupta dintre pământeni și greci” (p. 163), cu referire la domniile fanariote, iar în capitolul „Constantin Vodă Brâncoveanu și Râmnicul” (pp. 179-201) evidențiază „o etapă distinctă, de afirmare a spiritului creator românesc pe multiple planuri – politic, diplomatic, cultural și artistic” (p. 201), ca beneficiu al binecuvântatei întâlniri dintre spiritul luminat al Sfântului cărturar Antim Ivireanul și spiritului pacifist, la fel de luminat, al domnitorului, jertfit pe altarul credinței creștine, Constantin Vodă Brâncoveanu.
• În veacul al XVIII-lea, istoricul analizează „Râmnicul sub habsburgi și fanarioți” (pp. 203-248), când turcii „au înlocuit domniile pământene cu un nou regim, cel fanariot” (p. 203), și surprinde „epoca trezirii de neam și, deopotrivă, a revendicării autonomiei statale în raport cu imperiul Otoman” (idem), mai ales în a doua jumătate a veacului. 
• La Râmnic, aflat între 1718-1739 sub administrație austriacă, este analizată viața cotidiană a celor 416 familii și „prima școală de limba română” (p. 219), care funcționa în anul 1719, „comerțul și meșteșugurile” (p. 214), „serviciul poștal și un Lazaret” (p. 215), care funcționau în anul 1731, episcopii Râmnicului și strădaniile lor pentru dăinuirea credinței creștine și spiritului românesc.
• Spre sfârșitul veacului al XVIII-lea istoricul remarcă ingerința rusească, tot mai accentuată, în țările române, și suferința românilor, aflați la interferența celor două interese imperiale, care vor duce, în cele din urmă, la Revoluția lui Tudor.
• În încheiere, remarcăm vasta bibliografie utilizată de autor și spiritul obiectiv al abordării perioadei studiate, fără să dea sentințe, ci, mai degrabă, promovând un demers deschis cercetării, prin utilizarea unor exprimări, de genul: „cea mai veridică ipoteză” (p. 41); „cea mai aproape de adevăr” (p.47); „cum greșit s-a afirmat” (p. 86); „nu se poate proba” (p. 98); „documentele nu au confirmat acest fapt” (p. 116) etc. 

4 octombrie 2025,
Mihai Călugărițoiu