Iulius Tescovin = EU, TU, EL, NOI! … VOI?
       note de lectură la volumul „Iulius Tescovin” de Luminița Zaharia,
editura AM Press, 2021

S-a împlinit un cincinal de când o cunosc pe Luminița Zaharia, deși ecouri despre ea m-au ajuns mai dindemult. I-am citit aproape toate cărțile, majoritatea doldora de versuri bogat construite într-o varietate năucitoare, maturizate la pas cu autoarea.  Dar toate, toate având un umor special, la granița dintre râs și plâns, sau de un dramatism cu sclipiri de metal și un curaj ce contrastează cu silueta ei delicată și vorba calculată, dozată ca un medicament menit să vindece, dar atenție –  vindecare cu risc crescut de dependență!

Astfel m-am trezit din emoția și bucuria de a fi primit în dar încă o carte (cu altruism, volumul cu numărul 20 din colecția Luminiței, Iulius Tescovin, apărut la Editura AM PRESS), dependentă de scrierea ei și curajul citit printre rânduri.  Am simțit nevoia de a împărtăși impresiile mele, umile note de lectură.  Inițial îmi imaginam că voi citi hămesită, într-o mare viteză acest volum, dar m-am regăsit citind repetitiv, cu pauze nu doar de respiraţie, uneori subliniind vreo expresie, sau căutând în DEX cuvinte…  oricum m-a obligat să gândesc, să mă analizez, să privesc mai atentă în jur, să compar stelele căzute-n lac cu iluziile mereu la modă.

Dacă aș fi fost filosof sau sociolog, aș fi comparat povestea lui Iulius Tescovin cu vreun tratat despre epistemologie și ontologie (acestea sunt două ramuri diferite ale sociologiei. Epistemologia denotă cunoștințele percepute de oameni și ontologia denotă cunoașterea reală).  Volumul surprinde nu doar prin idee, personaj, umor, autoironie… povestea plină de tâlcuri, ci și prin construcția laborioasă, deloc pe verticală, amintind de un labirint complicat. Aparent dezlânată și mustind de un umor pigmentat de cuvinte inventate ad-hoc, povestea este de fapt un MANIFEST!  

Da, pentru salvarea vieții – un manifest!  Pentru lumină, adevăr, curățenie/simțire, parcimonie contrastând cu nevoia (maladivă și distructivă) de lux a majorității oamenilor, IUBIRE – ca o ultimă frontieră.

O suspectez pe autoare de furt de identitate. Privindu-se doar într-o oglindă, chiar cocoțată pe un taburet, declamând convingeri, explorând oricare/oricâte alte universuri, nu ar fi putut să se facă, poate, cunoscută destul. Transferată însă în propriul personaj – Iulius Tescovin – a putut să experimenteze obiectiv tot ceea ce a simțit și nu mai putut ascunde. O suspectez, spuneam, de gradualism. Este ceea ce se definește ca fiind concepția potrivit căreia evoluția speciilor se desfășoară filetic, lent, continuu, prin generarea neîntreruptă de forme de tranziție, rezultând în final specii noi. 

Pentru că omul, omenirea, se pare că are drept scop propria distrugere, eroul nostru – Iulius Tescovin – sacrificat pe un altar imaginat, are reale  calități propovăduitoare, așa cum recunoaște, chiar  – mesianice.

  Asta va primi cititorul în dar, citind va fi părtaș la aceste încercări de a salva ceea ce se mai poate salva. Citind printre rânduri, fără a ocoli tendințele firave de a face politică, realitatea este minuțios descrisă, iar experimentele sunt dureros de reale! 

Nu este deloc comod să citeşti despre propriile greşeli în care te regăseşti, dar este şi cald şi intim, atât de bun gustul speranţei în vindecare!

  Se repetă obsesiv ideea unor adăposturi ideale fără tavan (sic!), bineînțeles este o invitație de a ne depăși limitele gândirii, având drept armă fantezia. Apropo de fantezie, cum să nu remarc nevoia inventării unor flori hybrid încrucișate cu banalele râme ☺): “lalele mov-carmin cu pistil hiperproteic din râme la pubertate, pentru situații de criză”. Ce simplu ar fi, poate eficient!

“Ghici ghicitoarea mea: ce crește când iei din ea?
Știm, e groapa, strigă ei.
E iubirea, dragii mei…”

De altfel, autoarea nu-și ascunde iubirea pentru propriul personaj, căci nu este trăire mai deplină și mai plină de forță decât iubirea de sine și cunoașterea.  Este înduioșătoare clipa când, după o experiență măsurată nu în timpi, nici în distanțe, personajul Iulius, căutător al formulei fericirii, spune: “granița dintre plăcere și suferință este atât de subtilă…”. Continuând:  “… și să mă iertați. Întrevăd, prevăd în voi inteligență, căldură, putere de sacrificiu… Averi nu am să vă las…”. Iulius Tescovin, dincolo de genialitatea sa, lasă în urmă urmaşi inteligenţi, speranţe vii întru renaştere.

Parcă simţind că o suspectez de furt de identitate (ea însăşi păgubita de răsuflări prin plagiat ruşinos, ah…), intuitivă din născare, ne îndepărtează de realitatea aproape despuiată, declarându-se îndrăgostită de Iulius, Imaginaţi-vă deci câtă putere de detaşare, ce mers pe sârmă între real şi vis! Adrenalină, serotonină, IUBIRE! Combustibil unic pentru a vieţui.

Insistă apoi folosind jurnale separate, într-un paralelism incert, să justifice această călătorie prin sinele fiecăruia, pe Iulius suspectându-l a-şi dori să fie autotrof, în timp ce autoarea-şi plimbă tristeţea în rate prin muzeul anume creat genialităţii lui Iulius Tescovin.

Dacă cititorul îşi foloseşte toată atenţia, lăsând şi intuiţia, fantezia, baiera inimii deschisă, atunci nu doar o ghiceşte pe Luminiţa, ci o vede aievea, purtătoare a iubirii fără condiţii, pentru iubire rugându-se seara, dimineaţa… 

Îndreptându-mă inevitabil spre finalul cărţii/călătoriei iniţiatice, nu încetez a mă minuna: din jurnalul personajului atemporal, Iulius Tescovin, moştenim eradicarea a ceea ce noi numim misterele viitorului, sunt surprize pe care nu le voi dezvălui, îi invit pe ceilalţi cititori să le savureze. Aştept şi eu “zeul timp – un car de foc va tăia cerul în două
zeul cel blond cu plete-n vânt
reveni-va pe pământul torid….”

Mai ţin ultimele trei file în mâna dreaptă, îmi asum şi eu prin simpatie sinceră cu autoarea, aglutinarea, mă alipesc acestor trăiri cu fiecare atom ce-mi poartă numele, cumva invidioasă că purtăm aceeaşi rochie din flori de păpădie (o lume întreagă ştie că iubesc florile galbene începând cu aceşti sori pierduţi în iarbă…).

Fiind norocoasa ce a primit primul volum, îmi rezerv cu ostentaţie şi prima pagină albă pe care am scris ceea ce am scris (cu iubire Luminiţa ) şi îmi relaxez obrajii de zâmbetul ce nu m-a părăsit de când vă citesc, dragilor Iulius&Luminiţa. 

P.S. recunosc, îmi place ţuica ☺)

ADA NEMESCU