La porțile cerului
(secvență dintr-un roman nenăscut)
de Gruia COJOCARU

• Ultima toamnă a regimului roșu în spațiul carpato-danubiano-pontic a tăbărât năprasnic peste Tudor. Sarcina Laviniei era o povară grea, ce se suprapunea peste dorința de a deveni student, năzuință care – știa bine – se putea materializa doar prin efort sisific. Culmea e că n-avea nici un debușeu – un suflet căruia să-i împărtășească drama, fără rechizitoriile de pe munte ori zeflemisirile de pe șes. Îi spunea uneori Zainei că existența îi e marcată de un fir roșu care-i contorsionează devenirea, însă nu putea dezvălui mai mult. Colega de bancă încerca subtil să prindă un capăt de ață, din care ar fi țesut lesne un petic de realitate, dar se izbea de un perete prea înalt pentru a-l escalada și prea dens pentru a-l străpunge. Tudor ridicase zidul de protecție, așa că Zaina se mulțumea să-l privească cu îngăduința unei puștoaice, topită după elucubrațiile adolescentului iubit, aflat în frenezia căutării identității.
• Lavinia venea, de regulă, sâmbăta după-amiază la Tudor și pleca lunea dimineață. Faptul că   închiriase o cameră cu intrare separată de la o văduvă, despre care-am mai făcut vorbire, era un avantaj semnificativ în împlinirea relației. Bătrâna era la curent cu peripețiile lui, însă, câtă vreme îi plătea chiria și nu-i producea stricăciuni în casă, n-o deranja. Sau poate c-o irita ușor, dar nu-i făcea nicio observație. De când soțul ei se spânzurase, în șopronul casei, devenise extrem de tolerantă. Se simțea într-un fel vinovată față de cel care, după niște ani de viață împreună, a ștrangulat călătoria pe Pământ și, din acest motiv, emana o bunătate necenzurată și o seninătate ruptă parcă din aura sfinților. Tudor a întrebat-o odată, când bătrâna i-a povestit câteva secvențe din tinerețe, ce l-ar fi putut determina pe soțul ei să întrerupă contractul cu Viața. Femeia l-a privit fix, metalic, cu asprime:
• -Astfel de întrebări nu se pun, Tudor, dar ești prea crud să mă supăr pe tine! Știi, urmă ea, alegându-și cuvintele, când două păsări se curtează și încep să fie împreună, femela e cea care dă semnalul pentru începerea cuibului.
• Făcu o pauză lungă. Tudor o urmărea abia respirând.
• -Și mai e ceva, adăugă ea privind lung pe fereastră, tot ea îl păstrează intact. Dacă însă rătăcește drumul spre cuib, ușor-ușor se surpă legătura, iar masculul devine vulnerabil și poate fi capturat de prădători.
• Tudor o privi uluit. În loc să adâncească subiectul, întrebă naiv:
• -Ce profesie ați avut, doamnă? 
• -Profesoară de biologie, răspunse cu un aer modest. Hai, c-am plecat, avem treabă amândoi! rosti apoi, ieșind din camera lui.
• Tudor văzu în făptura bătrânei ruinele unei femei focoase, însă evită să alunece cu gândul pe pajiștea presupunerilor. În plus, era capturat în năvodul propriu, unde se căznea steril să găsească rezolvări salvatoare.
• -Am ridicat toată mobila din casă, dar n-am avut nimic în afară de dureri de spate, îi spunea Lavinia, după ce se întâlneau.
• Tânăra văzuse o serie de filme în care o femeie gravidă, în urma unui efort prelungit, a unei căzături sau a unei lovituri în abdomen, pierdea sarcina. Firește că astfel de pelicule aveau o conotație educativă pentru lumea bolovănoasă a bărbaților, care aveau nevoie de cursuri intensive pentru a descoperi că o femeie însărcinată trebuie protejată, ocrotită, scutită de muncile dificile la care trudea înainte de a fi luminată cu o viață nouă. Lavinia însă nu era personaj de film, pentru ea realitatea din pântece se rotunjea oricâte pietre de moară ar fi dislocat.
• Apăsați de descătușarea realității, cei doi și-au creat o lume a lor. Relația s-a întărit așa cum, într-o fortăreață asediată, doi oameni își sudează legătura pentru a supraviețui asaltului inamic. Erau prinși într-o lavă care-i devora cu o forța ivită sălbatic, din disperare. Tudor o iubea cu delirul torențial al vârstei. Era prima femeie din viața lui care-i spintecase învelișul superficial al simțurilor, însemnând infinit mai mult decât damele pe care le-a avut când evada noaptea, pe șestache, de la internatul liceului pentru o coapsă fugară. Întrepătrunderea cu tot ce era Lavinia producea, desigur, o explozie de simțiri și de trăiri unice în felul lor, însă, în același timp, dezlega suma revelărilor din icoana sferei, pe care nu o mai devorase cu atâta intensitate niciodată. 
• Lavinia, în schimb, îl iubea în măsura în care iubești semințele pe care le arunci sub brazdă, ca să ai holdă bogată mai târziu. Tudor fusese pentru ea o investiție la repezeală, ca atunci când, după ce te-ai fript cu o ,,conservă” infectă la un târg de mașini rulate, ,,geambașul” care te-a țepuit, deși nu-ți dă banii înapoi, e suficient de rezonabil încât să-ți ofere șansa să alegi o altă ,,cutie” din garaj.
• -Hai, ia alta și șterge-o cât sunt în dușuri bune!
• N-o poți evalua cu vreun mecanic, să-i vezi beteșugurile, ori cât de strepeziți i-s ,,dinții” – o iei și vezi mai apoi ce și cum… Acasă o mai lustruiești, o mai bagi în service la o revizie, înnoiești consumabilele, setezi unghiul de fugă, direcția, mă rog, important e să scoți cât mai puțin ,,cașcaval” din traistă pentru a-i asigura funcționalitatea și anduranța.
• Așadar, Lavinia era obligată să-și cultive ,,investiția”, pentru că de traiectoria sa depindea într-un fel viața ei și a copilului care-i creștea în pântece. Iar ea învățase să fie o supraviețuitoare, permanent capabilă să se plieze eficient pe cercevelele prezentului. Momentan găsise în Tudor vehiculul potrivit, care s-o mențină într-o zonă socială suportabilă. Cine știe, poate că definitiv, orice era posibil. 
• Cu Audel Cățoi n-a ieșit pasiența. Ori poate c-a mers mai adânc decât și-a dorit. Doar ea știa. L-a căutat când a realizat că-i însărcinată. 
• -Hai, las-o baltă, tu crezi că ești prima târfă care-mi vinde castraveți?! i-a răspuns Audel, privind-o disprețuitor.

• -Cum, ce spui?! țipă ea, fără să țină cont că la barul la care luaseră o cafea erau destui cunoscuți. Tu crezi c-am venit la tine să mă aflu-n treabă, vierme ce ești!
• S-a ridicat de la masă și i-a întors spatele, fără să mai aștepte vreun cuvânt de la cel prin care, în măruntaiele ei, se plămădise viața. A plâns, a urlat când a găsit un loc unde nu era cineva care să o vadă, însă realitatea din lăuntrul ei nu putea fi ignorată. Așa că întâlnirea cu Tudor i s-a părut providențială.
• -Nu poate fi mai rău decât neisprăvitul ăla, iar eu îl voi ajuta să evolueze! și-a spus cu determinare, după ce s-a culcat cu Tudor.
• Chimia dintre ei era bună, excelentă chiar. Se întâlneau flămând pe orizontală, devorându-se cu voluptate, dar aveau conexiuni și dincolo de planul instinctual, grație consumului cultural destul de bogat. Tudor avea de partea lui efervescența vârstei, Lavinia venea cu rafinamentul experienței, dublat de o spontaneitate seducătoare, ce dădea savoare și rotunjime relației. Femeia conducea ostilitățile, dar cu diplomație. Observase spiritul analitic al lui Tudor și nu voia să-l introducă într-un castel luminat. Ar fi citit prea mult din ,,cartea” ei, iar zona clădită în așternutul Messalinei putea fi incitantă doar până la un punct… Așa că prefera umbra și penumbra, valsând controlat cu o spoială de naivitate.  Nu întâmplător, pe plan sexual îi lăsase toată inițiativa lui Tudor, de parc-ar fi fost neprihănirea de la apelul zorilor. Sau al bocancilor, depinde de perspectivă. 
• -Să nu-mi spui că erai virgină? o întrebă Tudor într-o noapte vâscoasă.
• -Ce importanță are?! Nu fac o bravură din asta!
• Avea un mod sec, brutal de a te concedia, când nu-i plăcea subiectul. Simplu, dar fără să-ți strecoare în sânge culoarea ofensei. Deși putea fi precisă în zicere, utiliza fie un răspuns în doi peri, dacă i se părea c-ar fi vreo urmă de ,,năvod”, fie dispunea până la saturație de arta de a nu spune nimic, operând alambicat într-un plan simbolic, până te făcea să realizezi că ești un imbecil continuând tirul întrebărilor. Trucuri muierești, până la urmă roata se rostogolește și acum după reperele schițate de Eva.
• -Totuși, ce facem cu sarcina ta? a întrebat-o Tudor în septembrie.
• -Am o mătușă asistentă medicală pe ginecologie, la spitalul din Medgidia. I-am explicat povestea și i-am cerut ajutorul. Mi-a spus să merg acolo când am șapte luni de sarcină și doctorii vor provoca nașterea prematură. Nu va afla nimeni, adăugă ea liniștitor.

• -Bun, și copilul?!
• -Lasă asta acum, important e că am găsit soluția potrivită!
• Tudor răsuflă ușurat. Se ridică din pat și vru să aprindă lumina. Pauză, regimul roșu, care se pregătea de al XIV-lea congres, strângea cureaua, deși Tovarășu’ anunțase din primăvară că ne-am eliberat de datorii.
• -Băga-mi-aș picioarele! înjură el fără dedicație, bâjbâind prin întuneric, după ce-a luat mâna de pe întrerupător, iar au tăiat ăștia curentul!

• -Da’ ce cauți?
• -Cana pentru apă, pahare n-avem, vreau să luăm o gură de vin.
• Luna licări timid dintre nori și-i dădu o mână de ajutor. Tudor luă sticla de vin adusă de Lavinia și turnă atent licoarea divină. 
• -N-am decât o cană, aș fi vrut să ciocnim, zise el întinzându-i-o.
• -Bea primul, tu ești bărbatul, și-apoi eu nu mă dau în vânt după vin!
• Tudor își apropie cana de față, inspiră adânc și luă o gură de vin pe care-o mestecă în gură cât mai delicat cu putință.
• -Până iei tu o înghițitură de vin îmi trece setea! observă Lavinia. 
• -Vinul nu se bea de sete, are emoție, bucurie, consistență și moarte în structura lui! Nu-mi place să-l dau peste cap ca pe-o bere ordinară, ori să-l port în gură de parcă m-aș clăti pe dinți.

• -Cred că trebuie să iau lecții pe zona asta de la tine, zise tânăra ușor ironic.
• Vinul adus de Lavinia avea arome florale de trandafir, prinse într-un buchet cu esențe de prune, smochine și cireșe amare, care întregeau rotund gustul aspru, robust de  gutuie dansând în zeamă de piersici. Tudor era înnebunit după vin. Nu orice vin, îl prefera pe cel sec, roșu închis, de butuc, cu boabe alese atent, fără mucegai și, mai ales, fără sulfiți, alcool industrial și arome sintetice. Când era copil, sărbătorile din an – prima zi din Noul An, una dintre zilele de Paști, hramul satului, Crăciunul, dar și unele zile de onomastică – le făcea împreună cu părinții la bunicii paterni și la niște unchi, care stăteau la o aruncătură de băț de casa în care venise tatăl său pe lume. Se-nțelege că pe masă, alături de diverse bucate odihnea, la loc de cinste, băutura: țuica de prune, rachiul de mere, de pere, de tescovină ori de sfeclă de zahăr și vinul. Tudor avea șase ani când i s-a pus primul pahar, alături de tacâmul de lângă farfurie. Când s-a ajuns la vin, s-au umplut toate paharele. Albăstrui, nu  prea înalte, te duceau cu gândul la un individ butucănos, căruia i se revărsa un rând de grăsime peste cureaua care-i încingea mijlocul. Lui Tudor îi scânteiară ochii, însă nu se atinse de licoare. Adulții toastară, atunci ridică și el paharul. Ciocni cu toată lumea și luă prima înghițitură. Ușor acidulat, cu un corp ușor, vinul avea gust picant, cu arome de iarbă și pământ, însă, când alunecă înăuntru, descoperi o căldură uleioasă care-l ispitea. Mai luă o gură. Îi plăcu și mai mult. Când paharul se goli, copilul se întristă. Încă nu știa că ce-ți place mai mult piere ca o funie de fulger. Dar nu peste multă vreme, bunicul a făcut din nou ,,cărțile”. Și n-a pășit peste paharul nepotului. Nici moșul Vasile, unchi prin alianță, nu l-a ignorat pe Tudor. Țuică nu i-au dat niciodată, dar vin întotdeauna. Era acolo o conotație educativă, dincolo de efectele negative ale consumului de alcool la vârste fragede: ancorarea reală în sistemul social al familiei extinse.
• -Ai spus că vinul are și moarte în structura lui – poți să explici?
• Tudor trase din țigară adânc, dar nu se grăbi cu răspunsul. Întrebările Laviniei aveau greutate și ținte multiple: îi verificau profunzimea gândirii, îi lăsau sentimentul că-i interesată de setul lui de convingeri și, chiar dacă nu-și propusese, îl făceau să-și cultive cunoașterea de sine.
• -Ca orice licoare cu alcool, vinul se bea pentru a potența plăcerea. Firește că-i exclud pe cei dependenți de Bahus, făcu el o paranteză. Totuși, vinul legitimează o victorie…

• -Fără să fiu expertă, auzisem de șampanie, îl întrerupse ea jucăuș.
• -Da, însă șampania vizează cireașa de pe tort, momentul festiv când ești la patru ace și contempli triumful, pe covorul roșu eventual, pe când vinul semnifică bucuria lucrului împlinit, momentul imediat, profund al încheierii unui proiect. Ai încă transpirație pe corp sau în creier, și un pocal de vin desăvârșește actul creației. Iar momentul finalizării unei acțiuni are în plenitudinea ei conștiința morții. Ți-ai încheiat misiunea, soldatul grec – cel care-a anunțat victoria contra perșilor – e metafora supremă: ,,Am învins!” După care, am murit! Nu întâmplător, fără să fi urcat pe scara celebrității, bunicul dinspre mamă – Dumnezeu să-l odihnească în pace! – după ce termina vreo treabă oarecare, îmi spunea când savura un pahar de vin: ,,De-acum eu ce-am avut de făcut, am făcut! Pot să mor liniștit!”

• -S-ar putea deduce că ai ceva studii în materie de vin, mai multe decât te-ar ajuta vârsta, urmă Lavinia, incitându-l ușor.

• -N-aș zice că ies din tiparul zonei, în toată Moldova se muncește mult, adeseori fără prea multă socoteală, dar se bea strașnic, uneori și cu discernământ, deși pare greu de crezut, zise Tudor zâmbind, afundându-și gura în sânii bogați.
• Noaptea își descătușa aromele, ziua creștea departe – clipa rostuită rotund pompa bezmetic energie. Porțile cerului erau deschise.

   Gruia Cojocaru

P.S. Pentru cei care mi-au urmărit materialele din ciclul ,,secvență dintr-un roman nenăscut”, am o mică precizare: în derularea firului epic voi păși peste o serie de evenimente, care generează (între altele) contorsiuni de destine, tensiuni și situații conflictuale cu o anume semnificație. Se vor regăsi însă în roman, în momentul în care-l voi publica. Motivul? A dezvălui totul în revistă înseamnă a deposeda cartea de energia ineditului. Așa că, în scopul limpezirii tabloului, vă voi invita să citiți romanul după momentul nașterii sale. Totuși, nu voi ieși din peisaj, ci voi continua seria ,,secvențelor”, într-o succesiune de planuri narative, care vor avea coerență în cartea tipărită.