Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (23)

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Atât de fragedă… 

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireş,
Şi ca un înger dintre oameni
În calea vieţii mele ieşi.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi şi noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din poveşti,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce eşti,

Cât poţi cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde şoapte,
Cu-mbrăţişări de braţe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă ţin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deşert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?

1879

 Si frêle

Si frêle, ma douce, tu as l’air
D’une fleur blanche de cerisier,
Et ange parmi les hommes de chair,
Dans ma toute vie tu es entrée.

Tu touches à peine le tapis et,
La soie froufroute sous tes pas
Et de la tête aux pieds
Tu ressembles à un rêve de joie.

Ô, mon beau rêve d’amour, ma douce
Princesse, fée, de mon délire,
Ne souris plus car ton sourire
Est fleur de miel sur ta bouche.
 […]
Tu t’en vas et je comprends bien
Que je ne dois pas te suivre,
Ô, jeune mariée de mon chagrin,
Âme chère dont mon âme s’enivre !

De t’avoir vue c’est mon péché
Dont je ne m’en pardonnerai guère ;
La main tendue dans le désert,
Je paierai ce rêve de lumière.

Car tu es devenue l’icône
De l’éternelle Vierge Marie
Avec sur le front une couronne…
Où t’en vas-tu ? Reviendras-tu, dis !

                                           1879

Când priveşti oglinda mărei

 Când priveşti oglinda mărei,
Vezi în ea
Țărmuri verzi şi cerul sărei,
Nor şi stea.
Unda-n plesnetul ei geme
Şi Eol
Sună-n papura ce freme
Barcarol.

Un minut dacă te-i pierde,
Tu, măcar,
Sub noianul mării verde
Şi amar,
Colo-n umeda-i pustie,
Ca-n sicriu,
Te-ai simți pe vecinicie
Mort de viu.

Vezi pe buza mea pălită
Un surâs,
Vezi pe fruntea-mi liniștită
Dulce vis,
Și al luncei vânt de vară
Călduros
Cântă-n lira mea amară
Lănguros.

De-ai pătrunde c-o privire
Al meu sân,
Să vezi marea-i de mâhnire
Şi venin,
Ai cunoaște-atuncea bine
Traiul meu:
Suflet mort, zâmbiri senine ­
Iată eu.

                           1869

 Quand on regarde la mer miroir

Quand on regarde la mer miroir,
                On y voit
Ciel de sel, nuages, étoiles,
             Bords de soie.
L’onde de ses pleurs gémit
                 Et Éole
   Entre les roseaux frémit –
              Barcarolle. 

Ô, si je pouvais me perdre
            Une seconde
Sur les vagues de la mer verte
         Qui m’inondent,
Dans ce vaste désert des flots
            Triomphants
   Je me sentirais heureux
             Mort vivant.

    Vois-tu sur mes lèvres pâles
              Un sourire ?
Vois-tu sur mon front de marbre
               Mon délire
        Et le vent d’été qui joue
            Dans les champs,
   De ma lyre amère, tout doux,
                Tristement ?

         Si ton regard se posait
             Sur mon sein,
       Voir la mer de chagrin,
                De venin,
    Alors tu pourrais connaître
                Mon état :
     Âme morte, sourire serein,
              Ça c’est moi !

1869

Întunericul şi poetul

ÎNTUNERICUL

Tu care treci prin lume străin şi efemer,
Cu sufletu-n lumină, cu gândurile-n cer,
Poet gonit de râsuri și înghețat de vânt
Ce cânţi ca o stafie ieşită din mormânt,
Sfarmă-n stânca rece a ta nebună liră,
Căci lumea este piatră şi ea nu te admiră,
Ci tu, nebun şi palid, la poalele ei plângi
Ca valul care cântă trecutul unei stânci,
Ce veștedă, bătrână se leagănă prin nori,
Când stânca e eternă şi valu-i trecător.

POETUL

Şi tu crezi, geniu negru, că fără scop și țintă
A lumei und-amară mă-neacă, mă frământă ?
Tu crezi că eu degeaba m-am scoborât din stele,
Purtând pe frunte-mi raza a națiunii mele ?
Voi să ridic palatul la două dulci sorori,
La Muzică și Dramă… în dalbe sărbători
Voi să le-ngân viața şi-n cupa lor aurie
Să torn zi şi-ntuneric, dureri și bucurie,
Să văd trecutu-n viață, să văd româna dramă,
Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă,
Şi muzica română chemând din munții-n nouri,
Din stelele căzânde, din văile-n ecouri,
Din brazii ce suspină l-a iernei vijelie,
Din fluierul cel jalnic, din buciumu-n câmpie,
Chemând doina română, a inimelor plângeri,
A sufletului noapte, a dorurilor stângeri.

Românu-n trecut mare, e mare-n viitor !
Și tu vrei ca poetul să fie trecător,
Pe-a ţărei sale ţărmuri să n-aibă ce să cânte ?
Dar nu-s colori destule în lume să-nveșmânte
A munţilor Carpatici sublime idealuri,
Ce-noată-n a lui suflet cum noată-n mare valuri,
Și-n creierii-i aleargă de gânduri vijelii,
Cum ginii se sfaramă-n ruinele pustii.

 

Les ténebres et le poète

 Les ténebres :

 Homme qui passes dans le monde étranger, solitaire,
La raison dans le ciel et l’âme dans la lumière,
Poète meurtri des rires du monde, glacé du vent,
Toi, revenant qui chante la foule des revenants,
Casse ta lyre folle pareille au rocher froid,
Car le monde est de pierre et il ne t’aime pas.
Et toi, mon pauvre fou, tu pleures à ses pieds
Comme la vague qui chante le passé du rocher
Flétri et sans éclat qui sous les nuages erre…
Quand le rocher est froid, la vague est éphémère.

Le poète :

Croirais-tu, noir génie, que sans fin et sans but
L’onde mauvaise du monde m’inonde et me tue ?
Crois-tu que s’est en vain que je porte sur le front,
Cueillie du ciel d’étoiles, l’étoile de ma raison ?
Je veux bâtir un temple pour mes deux chers frères –
Le Drame et la Musique et, dans leur coupe d’or
Je veux verser des jours, des nuits, des joies et des douleurs
Pour en ressusciter le passé des Roumains
Quand des drames anciens l’histoire les en appelle
Et, la musique roumaine, appelant des cieux
Les étoiles filantes, les vallées les échos,
Les sapins qui soupirent au vent de l’hiver,
La flûte qui pleure, le buccin de la plaine,
La doïna de chez nous et, de l’âme les pleurs,
La nuit noire du chagrin et la mort du dor.

Fier de son passé, confiant à l’avenir,
Le Roumain est géant. Le poète, de sa lyre,
Veux-tu qu’il n’en joue pas ? Le voudrais-tu muet
Quand il n’y a pas assez de mots au monde entier
Pour décrire les Carpates, les idéaux sacrés
Qui exaltent mon âme et qui montent sans arrêt
En tempête de pensées qui se lèvent dans la tête
Quand les génies se perdent dans la nuit déserte ?

                                                                   1869

[…]



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 39 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5