Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Scrisoarea III

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,
Ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă,
La pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă;
Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă.
Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară
Şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară.
Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri;
Codrii se înfiorează de atâta frumuseţe,
Apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe,
Pulbere de diamante cade fină ca o bură,
Scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură
Şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte,
Iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte…
Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde,
Părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde:
– Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino,
Şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele
Eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.

Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum că răsare,
Care creşte într-o clipă ca în veacuri, mereu creşte,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte;
Umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde
Şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde;
Iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari;
Vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână –
Umbra arborelui falnic peste toate e stăpână.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Şi corăbiile negre legănându-se pe râuri,
Valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri,
Mările ţărmuitoare şi cetăţi lângă limanuri,
Toate se întind nainte-i… ca pe-un uriaş covor,
Vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor –
Ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac
În întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac.

Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung;
Dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung
Şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător,
Strigăte de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă,
Urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă,
Însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt
Şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.

Se cutremură sultanul… se deşteaptă… şi pe cer
Vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer.
Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali;
După gratii de fereastră o copilă el zări
Ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun;
E a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet,
Că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mohamet,
Că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte,
Ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte.

Visul său se-nfiripează şi se-ntinde vultureşte,
An cu an împărăţia tot mai largă se sporeşte,
Iară flamura cea verde se înalţă an cu an,
Neam cu neam urmându-i zborul şi sultan după sultan.
Astfel ţară după ţară drum de glorie-i deschid…
Pân-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un ţărm de altul, legând vas de vas, se leagă
Şi în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah şi spahii
Vin de-ntunecă pământul la Rovine în câmpii;
Răspândindu-se în roiuri, întind corturile mari…
Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari.

Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vârf de băţ.
Baiazid, privind la dânsul, îl întreabă cu dispreţ:
– Ce vrei tu?
– Noi? Bună pace! Şi de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

La un semn deschisă-i calea şi s-apropie de cort
Un bătrân atât de simplu, după vorbă, după port.
– Tu eşti Mircea?
– Da-mpărate!
– Am venit să mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroană într-o ramură de spini.
– Orice gând ai, împărate, şi oricum vei fi sosit,
Cât suntem încă pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, Doamne, să ne ierţi;
Dar acu vei vrea cu oaste şi război ca să ne cerţi,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn şi nouă de mila Măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.
– Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot
Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!
Toată floarea cea vestită a întregului Apus,
Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună
Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună.
S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
În turbarea-i furtunoasă a cuprins pământ şi mare.
N-au avut decât cu ochiul ori cu mâna semn a face,
Şi Apusul îşi împinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinţă se mişcară râuri-râuri,
Ori din codri răscolite, ori stârnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adâncă ale lumii începuturi,
Înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se mişcau îngrozitoare ca păduri de lănci şi săbii,
Tremura înspăimântată marea de-ale lor corăbii!…
La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns
Ca să steie înainte-mi ca şi zidul neînvins.
Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,
Cu o ură ne’mpăcată mi-am şoptit atunci în barbă,
Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,
Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedec de-un moşneag?
– De-un moşneag, da, împărate, căci moşneagul ce priveşti
Nu e om de rând, el este domnul Ţării Româneşti.
Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,
Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti.
După vremuri mulţi veniră, începând cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneşte, cu Dariu a lui Istaspe;
Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;
Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –
Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,
Cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ.
Te făleşti că înainte-ţi răsturnat-ai valvârtej
Oştile leite-n zale de-mpăraţi şi de viteji?
Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus?…
Ce-i mâna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau să-i smulgă de pe funtea ta de fier,
A credinţei biruinţă căta orice cavaler.
Eu? Îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul…
Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste;
N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!

Şi abia plecă bătrânul… Ce mai freamăt, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot şi de arme şi de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasă;
Călăreţii umplu câmpul şi roiesc după un semn
Şi în caii lor sălbatici bat cu scările de lemn,
Pe copite iau în fugă faţa negrului pământ,
Lănci scânteie lungi în soare, arcuri se întind în vânt,
Şi ca nouri de aramă şi ca ropotul de grindeni,
Orizontu-ntunecându-l, vin săgeţi de pretutindeni,
Vâjâind ca vijelia şi ca plesnetul de ploaie…
Urlă câmpul şi de tropot şi de strigăt de bătaie.
În zadar striga-mpăratul ca şi leul în turbare,
Umbra morţii se întinde tot mai mare şi mai mare;
În zadar flamura verde o ridică înspre oaste,
Căci cuprinsă-i de pieire şi în faţă şi în coaste,
Căci se clatină rărite şiruri lungi de bătălie;
Cad asabii ca şi pâlcuri risipite pe câmpie,
În genunchi cădeau pedestri, colo caii se răstoarnă,
Când săgeţile în valuri, care şuieră, se toarnă
Şi, lovind în faţă,-n spate, ca şi crivăţul şi gerul,
Pe pământ lor li se pare că se năruie tot cerul…
Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare;
Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliţi,
Printre cetele păgâne trec rupându-şi large uliţi;
Risipite se-mprăştie a duşmanilor şiraguri,
Şi gonind biruitoare tot veneau a ţării steaguri,
Ca potop ce prăpădeşte, ca o mare turburată –
Peste-un ceas păgânătatea e ca pleava vânturată.
Acea grindin-oţelită înspre Dunăre o mână,
Iar în urma lor se-ntinde falnic armia română.

Pe când oastea se aşează, iată soarele apune,
Voind creştetele nalte ale ţării să-ncunune
Cu un nimb de biruinţă; fulger lung încremenit
Mărgineşte munţii negri în întregul asfinţit,
Pân’ ce izvorăsc din veacuri stele una câte una
Şi din neguri, dintre codri, tremurând s-arată luna:
Doamna mărilor ş-a nopţii varsă linişte şi somn.
Lângă cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimiţă dragei sale, de la Argeş mai departe:
„De din vale de Rovine
Grăim, Doamnă, către Tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne eşti aşa departe.
Te-am ruga, mări, ruga
Să-mi trimiţi prin cineva
Ce-i mai mândru-n valea Ta:
Codrul cu poienele,
Ochii cu sprâncenele;
Că şi eu trimite-voi
Ce-i mai mândru pe la noi:
Oastea mea cu flamurile,
Codrul şi cu ramurile,
Coiful nalt cu penele,
Ochii cu sprâncenele.
Şi să ştii că-s sănătos,
Că, mulţămind lui Cristos,
Te sărut, Doamnă, frumos.”

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

De-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…
În izvoadele bătrâne pe eroi mai pot să caut;
Au cu lira visătoare ori cu sunete de flaut
Poţi să-ntâmpini patrioţii ce-au venit de-atunci încolo?
Înaintea acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseţi,
Aţi ajuns acum de modă de vă scot din letopiseţ,
Şi cu voi drapându-şi nula, vă citează toţi nerozii,
Mestecând veacul de aur în noroiul greu al prozii.
Rămâneţi în umbră sfântă, Basarabi şi voi Muşatini,
Descălecători de ţară, dătători de legi şi datini,
Ce cu plugul şi cu spada aţi întins moşia voastră
De la munte pân’ la mare şi la Dunărea albastră.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer?
N-o să aflu într-ai noştri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem lângă capiştea spoielii?
Nu se nasc glorii pe stradă şi la uşa cafenelii,
N-avem oameni ce se luptă cu retoricele suliţi
În aplauzele grele a canaliei de uliţi,
Panglicari în ale ţării, care joacă ca pe funii,
Măşti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul,
De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?
Nici visezi că înainte-ţi stă un stâlp de cafenele,
Ce îşi râde de-aste vorbe îngânându-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroşată şi la fălci umflat şi buget,
Negru, cocoşat şi lacom, un izvor de şiretlicuri,
La tovarăşii săi spune veninoasele-i nimicuri;
Toţi pe buze-având virtute, iar în ei monedă calpă,
Chintesenţă de mizerii de la creştet până-n talpă.
Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!

Voi sunteţi urmaşii Romei? Nişte răi şi nişte fameni!
I-e ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!
Şi această ciumă-n lume şi aceste creaturi
Nici ruşine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pân’ şi numele tău… ţară!

La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,
Cu femeile-i pierdute şi-n orgiile-i obscene,
Acolo v-aţi pus averea, tinereţele la stos…
Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,
Cu monoclu-n ochi, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept ştiinţ-având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vrun papuc de curtezană…
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic-rece,
Vă miraţi cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi atătat arama sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi – nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.

Dar lăsaţi măcar strămoşii ca să doarmă-n colb de cronici;
Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punând mâna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!

 

 Lettre III  

(Scrisoarea III)

                                                                                                  

Un sultan de ceux qui règnent sur une langue, l’un de ceux qui

À la quête des pâturages pour leurs bêtes changent de pays,

Sur la terre dormait, le bras oreiller à son chevet;

Mais les yeux fermés dehors, en dedans se réveillaient.

Il voyait passer la lune dans les cieux, venir vers lui

Et s’approcher doucement sous les traits d’une jeune fille.

Sous ses pas le ciel devenait comme la terre au printemps;

Ses yeux étaient pleins de l’ombre d’une secrète douleur, pourtant.

Les bois frissonnaient devant tant de charme et de beauté,

Les eaux tremblantes ridaient leurs faces claires et ondulées;

Poussière de diamants tombait comme un doux brouillard

La nature toute entière était un conte éclatant,

Une musique de murmures sonnait dans ce charme inouï,

Dans les cieux apparaissaient les arcs-en-ciel de la nuit…

S’assoyant auprès de lui, elle lui tendait la main,

Ses cheveux noirs – vagues de soie, le couvraient de leur parfum:

-Laisse-moi lier ta vie à la mienne… Viens dans mes bras,

Et ma douleur par la tienne fais-la se taire, apaise-la…

Les étoiles et les siècles, dans le livre ont inscrit

Que moi, je serai ta reine, toi – le maître de ma vie.

Et pendant que le sultan la regarde, elle disparaît;

Alors de son cœur un arbre commença à se lever

Et grandir soudain comme s’il était déjà millénaire,

Les branches tendues sur le monde entier, sur toutes les mers;

Son ombre immense s’étend jusqu’à l’horizon et prend

Sous elle l’univers entier, sur l’univers s’étendant…

Et aux quatre coins du monde les chaînes des montagnes errent,

L’Atlas, le Caucase, le Taurus et les Balkans séculaires;

Il voit l’Euphrate et le Tigre, le Nil, le Danube vieux,

L’ombre du gigantesque arbre avait couvert terre et cieux.

L’Asie, l’Europe, l’Afrique avec ses larges déserts

Les noirs bateaux qui flottent sur les vagues des rivières,

Les vagues vertes des champs de blé, les vagues de mille couleurs,

Les mers finies, les cités qui se lèvent sur les bords,

Tout s’étale devant ses yeux, comme sur un immense tapis,

Il voit peuples auprès des peuples, pays auprès des pays –

Tout devient sous son pouvoir ombre d’arbre, c’était comme

Tout sortait de la nuit pour entrer dans son royaume.

 

Les vautours du haut des cieux n’atteignent pas les grandes branches,

Et dans le large l’infini un vent de victoire commence.

On entend des cris de lutte, des cris dans tout le feuillage,

Des prières: „Allah, Allah!”, se lèvent jusqu’aux nuages,

Le bruit monte comme les vagues de la mer sous la tempête,

Les cris de bataille deviennent hurlements, rien ne les arrête,

Les feuilles aigues dans le vent plient et devinent colline,

Chemin vers Rome et là-bas, jusqu’à la terre elles s’inclinent.

 

Le sultan frissonne…se lève…et il voit dans le ciel

La lune passer au-dessus de la plaine d’Eschiser,

Puis il regarde vers la maison du cheikh Ede Bali

Où une belle fille à la fenêtre, le regarde et lui sourit.

Elle était fragile et tendre comme une branche de noisetier :

C’était la fille du cheikh, Malcatun, divine beauté.

 

Et il comprend que le rêve qu’il fit vint de Mahomet,

Que l’espace d’une seconde il fut au ciel, chez le prophète;

Que de son amour humain tout un empire allait naître

Dont durée et frontières seul le ciel puisse les connaître.

Peu à peu son rêve prend forme, il s’étend et s’élargit,

À chaque année le royaume s’accroît, s’étend, s’agrandit

Et le drapeau vert se lève de plus en plus haut an par an

Peuple par peuple le suivent et sultan après sultan.

Son chemin de gloire le mène par les terres riches ou arides

Et jusqu’au Danube arrive l’invincible Bayezid…

 

Un signe et, d’une rive à l’autre, les vaisseaux forment un pont

Et en musique de fanfare toute l’armée gagne l’autre bord:

Janissaires, sujets d’Allah, spahis envahissent les champs

À Roviné; et la terre, sous leurs pas s’assombrissant,

Gémit; ils élèvent leurs tentes, se répandissent en essaims…

Dans le lointain, à l’horizon, sonne le vieux bois des chênes.

 

Avec, au bout d’un bâton, une toile, un messager de paix.

Bayezid, avec mépris : – Que veux-tu? – Nous? Bonne paix!

                                                         Et puis, en signe d’honneur

Notre Prince voudrait parler au tout puissant empereur.

Un signe et, la voie ouverte, de la tente s’approcha

Un vieil homme en habit simple, langage simple, regard droit.

-C’est toi, Mircea? – Oui, empereur! – Je viens pour que tu t’inclines,

Sinon, je change ta couronne en un grand rameau d’épines.

– Quoi qu’il en soit, mon empereur, puisque te voilà chez nous,

Tant que nous soyons en paix, je te dis sois le bienvenu!

Quant à la soumission, seigneur, – ça c’est autre affaire;

Voudras-tu chercher querelle? Voudras-tu nous faire la guerre?

Ou voudras-tu dès maintenant rebrousser chemin? Je le sais:

Ta majesté toute puissante nous donnera signe de pitié…

Ce que tu vas décider, tout ce qu’il nous soit écrit,

Nous l’accepterons – paix, guerre – au nom des lois de la vie.

– Comment? Quand je tiens le monde, tu t’imagines, petite mouche,

Que l’armée des Aliotmans* puisse buter contre une souche?

Si tu savais, pauvre vieux, combien de grands voulaient

Me tenir tête! La fine fleur de l’Ouest tout entier,

Empereurs, rois, tout ce qui vit sous l’ombre haute de la croix,

Tous ont voulu affronter le croissant de lune – Moi!

S’habillèrent en mailles brillantes les chevaliers de Malte,

Le pape avec ses couronnes mises toutes les trois l’une sur l’autre,

Ils levèrent tous les éclairs contre mon éclair qui

De sa tempête écrasante, les a tous anéantis.

Il me suffit d’un clin d’œil ou un signe de la main

Et l’Ouest envoya ses peuples contre mon empire en chemin,

Pour le triomphe de la croix, comme de longues rivières

Ils levèrent des forêts, se levèrent des déserts,

Ébranlant la paix du monde du tréfonds des commencements,

De milliers de pavois le ciel l’assombrissant ;

Comme de grandes forêts de lances et d’épées ils s’avançaient,

De leurs bateaux, toute la mer s’agitait terrifiée!

À Nicopolis**, sais-tu combien de camps voulurent

Me tenir tête, en se croyant invincible, puissant mur?

Quand je vis cette foule immense, comme le sable de la mer,

Envahi par une terrible vague de haine, je me dis: Bien!

Et j’ai juré de passer sans aucun souci sur eux,

De faire de l’autel de Rome étable pour mes chevaux…

Et devant l’éclair tu crois te défendre d’un bâton?

Moi, le prince des victoires, buter contre un vieux barbon?

 – C’est exacte, mon empereur, car le barbon que voici

N’est pas un homme ordinaire, c’est le Prince de Valachie,

 

Crois-moi, je ne voudrais guère que tu arrives à nous connaître,

Ni que le Danube noie tes grandes armées. Peut-être

Aurais-tu appris le sort de tous ceux qui vinrent chez nous

À partir de Darius, fils d’Hystaspe…Le sais-tu?

Combien d’entre eux vinrent faire sur le Danube des ponts

Et par leur foule de guerriers semer dans les âmes la peur?

Des empereurs qui dans le monde se croyaient toujours chez eux,

Vinrent chez nous en demandant des richesses, des terres, des eaux.

Je ne veux pas me vanter, te faire peur, je ne le veux guère

Mais sache-le, dès qu’ils y vinrent, tous devinrent eau et terre.

Tu te pavanes des victoires remportées contre tous ceux

Dont les armées éclatantes étaient foule de héros?

Tu te vantes que contre toi l’Ouest leva toute sa colère ?

Que voulait-il, cet Ouest? Pourquoi voulait-il la guerre?

Ils ne voulaient qu’arracher de ton front, les lauriers,

Et la victoire de la foi la cherchait tout chevalier.

Moi? Je défends la misère des miens, ma pauvreté…

Voilà pourquoi tout ce qui bouge dans ce pays, tout ce qui est –

Rivière, forêt, tout m’est bon ami; ennemi pour toi,

Tu seras haï de tous sans le comprendre pourquoi;

On n’a pas d’armées, c’est vrai, mais notre amour de la terre

Est un mur qui de ta force, Bayezid, s’en soucie guère!

 

Le vieillard parti, un bruit étrange traversa les arbres!

Le bois frémissait de sons, de buccins, de mouvement d’armes,

Et des milliers de têtes chevelues des heaumes en sortaient

De l’ombre épaisse à l’orée verte et claire de la forêt;

Les cavaliers remplissent le champ en essaim des voix,

Epéronnant leurs chevaux sauvages, d’étriers en bois,

Les sabots martèlent la terre, c’est le tonnerre, le tremblement,

En soleil les lances scintillent, les arcs se tendent au vent,

Et comme des nuages d’airain, comme le bruit de la grêle,

Les flèches viennent de partout en assombrissant le ciel,

Vraie tempête mugissante et terrifiante pluie,

Le champ hurle, montent les vagues de la lutte et des cris…

Comme un lion enragé l’empereur rugit vainement,

Devant lui, toujours plus grande, l’ombre de la mort s’étend

En vain lève-t-il la bannière verte devant son armée,

Car la mort l’embrasse souveraine, venant de touts les côtés,

Tombent à genoux les fantassins, se renversent les chevaux,

Comme la pluie les flèches tombent, sur la terre s’écroulent les cieux.

Le Prince Mircea même conduit la lutte –  tempête déchaînée

Qui se lève, se lève, se lève, en foulant tout aux pieds;

 Haute muraille mobile de lances les cavaliers s’avançaient

À travers les bords païennes en ouvrant de larges sentiers;

Dispersées, courent en déroute les armées de l’ennemi,

Sur leurs traces se lèvent, fières, les étendards du pays.

Comme un déluge éclatant, comme une mer mouvementée,

Balle emportée par le vent c’est l’arrogante, grande armée,

Car cette âpre grêle d’acier vers le Danube l’emmène

Et sur le champ dévasté reste la brave armée roumaine.

 

Et pendant que l’armée rentre, à l’heure du soleil couchant,

Quand les rayons couronnent les crêtes des monts et les champs,

Quand de la nuit du temps les étoiles naissent une à une,

Quand au-dessus des forêts toute tremblante se lève la lune –

La reine des mers, de la nuit, du sommeil et du silence,

Devant sa tente, souriant, l’un des fils du grand prince, pense

À sa bien aimée qui vit pas très loin de l’Argesh, puis

Il commence à lui écrire:

  

De la vallée de Rovine,
Reine de mon âme, je te dis
Pas de ma voix, mais par écrit
Puisque tu es loin d’ici:
J’aimerais bien que tu m’envoies
De tes nouvelles. Puis dis-moi
Qu’es-ce qu’il y a dans ta vallée
De plus beau: les bois, les prés,
Les sourcils, ou les yeux doux;
Moi, je te dirais: chez nous
Tout ce qu’il y a de plus beau
C’est mon armée, les drapeaux,
La forêt verte et les branches,
Les casques hauts et leur panache,
Les sourcils et les beaux yeux.
Moi, je me porte bien, sache-le,
Grâce au ciel, grâce à Dieu.
Tant que je vivrai sur terre,
Je t’embrasse bien, ma toute chère.
…. …………………………………………………………………
Sur ces grands temps écrivirent les chroniqueurs, les rhapsodes,
Notre siècle est envahi de saltimbanques et d’irods…
Les vrais héros on les trouve aux sources des anciennes routes,
Dans les chants que les vieux chantent, aux sons tendres de la flûte;
Des patriotes de nos jours, que pourrais-je vous en dire?
Apollon, mon dieu, prends garde, vaut mieux cacher ta lyre!
Ô, héros du temps de gloire perdus dans l’oubli du monde,
On vous invoque, on vous cite, vous voilà bien à la mode,
Toutes les nullités s’ pavanent de vous, tous se croient grand-chose
En noircissant le siècle d’or avec la boue de la prose.
Restez donc dans l’ombre sainte, vous, Bessarabe et Musatin*,
Fondateurs des lois, des us, de l’histoire de mon pays,
Vous qui par l’épée, par la charrue, vous  avez gardé votre terre
En mettant la mer, les monts et le Danube aux frontières.
Le présent n’est-il pas grand? N’y trouverai-je pas ce que je veux?
N’y a-t-il guère parmi les nôtres quelque bijou précieux?
Au temple de l’inculture, à Sybaris, où l’on est,
Ne voit-on pas de gloires naître devant les portes des cafés?
Ne voit-on pas de combattants avec leurs rhétoriques épées
Sous les applaudissements de la canaille dans l’allée ?
Charlatans et funambules, comédiens du pays,
Masques renommés du mensonge de la comédie d’ la vie?
De patrie et de vertu, n’en parle-t-il pas, le libéral,
À en croire que sa vie soit pure dure comme le cristal?
Qui dirait, en l’écoutant faire des discours, qu’il n’était
Qu’un menteur, un vaurien, un pilier de café? […]
De ces types-là le pays choisit ses ambassadeurs!
Des gens que l’on enfermerait à Golia* en camisole
Voilà qu’ils nous font des lois, ils nous parlent philosophie,
Patriotes?! Des débauchés! Vertueux?! Pères du pays?!
Ces renards religieux, dans les églises ils s’entassent
En applaudissant heureux schismes, rôles, chants et danses…
Cette galle venimeuse – cette plèbe, ce fumier –
Puisse-t-elle dominer le peuple! Puisse-t-elle nous dominer!?
Tous ceux qui chez les voisins passent pour toqués, pour fumure,
Tous ceux qui portent le stigmate de la lie dans la nature,
Tous les perfides, les cupides, les sans pays, les ilotes,
Tous s’écoulèrent chez nous et devinrent des patriotes!
Les hâbleurs, les nasillards, les niais, les bafouilleurs,
Les goitreux la bouche tordue sont les chefs de cette nation!
Vous, les descendants de Rome? Des eunuques, des vauriens!
Le monde aurait bien honte de vous nommer des humains!
Et cette peste sur le monde, ces créatures effrontées
Osent parler de notre gloire, de nos ancêtres en parler !
Pour mieux nous compromettre, ces ignobles, ces maudits
N’hésitent pas de prononcer ton nom même, mon beau pays!
Dans de cyniques lupanars de paresse, à Paris,
Avec des femmes perdues et dans d’obscènes orgies,
Vous avez perdu au jeu fortune, jeunesse ; voilà tout
Ce que le fameux Ouest pouvait en tirer de vous!
Vous êtes revenus, pour toute richesse, un petit flacon de pommade,
Un monocle, pour tout arme – une canne de promenade,
Fanés avant l’âge, la tête vide et le cerveau d’enfant,
Dans la tête, pour tout savoir, un tout petit air de bal;
Un soulier de courtisane pour tout bien, pour toute haleine…
Je t’admire, progéniture de vieille souche romaine!
À présent vous regardez avec peur nos visages froids,
Éblouis que le mensonge n’aille  plus, qu’elle ne serve pas?
Quand on voit que tous ceux qui vantent la vertu du travail
Ne pensent qu’à l’argent, au gain, sans même enlever une paille,
Quand la phrase lustrée n’arrive plus du tout à nous tromper,
Aujourd’hui, messieurs, les autres sont coupables, vous, jamais…
Vos masques mêmes vous démasquent, maudits pillards du pays;
Ancêtres, coutumes, langue, vous les avez tous bannis,
Vous avez foulé aux pieds la pureté de notre âme
En espérant que personne n’ose vous le dire – infâmes!
Oui, le gain sans le travail, c’est ce qui fait vibrer votre cœur;
La vertu – niaiserie; le génie – un grand malheur.
Laissez au moins les ancêtres dormir aux pages des chroniques;
Du passé de leur haute gloire ils vous regardent, ironique.
Ô, Tzepesch*, mon prince, pourquoi ne viens-tu pas les lier,
Les placer en deux grands groupes: scélérats, déraisonnés,
Les mettre ensuite de force en prison, sous les verrous
Et incendier le bagne et la grande maison des fous!

                                                                                     1881
______________________________________________________

*Aliotmans – l’ensemble des armées ottomanes.
**Nicopolis – Bataille du 28 sept. 1396 dans laquelle les chrétiens, sous la commande de Sigismond d’Allemagne, furent écrasés par Bayazid 1 ; défaite qui laissa libre champ aux Turcs dans les Balkans.
*Les Bessarabe, les Musatin – princes de la Valachie et de la Moldavie.
*Golia – maison de santé auprès du monastère homonyme de Yassy, datant du XVII-e siècle.
*Tzepesch – Vlad, prince de Valachie (1456-1462; 1476) surnommé l’Empaleur (en roumain Vlad Ţepeş), célèbre par ses victoires contre les Ottomans, par sa cruauté aussi.