Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Scrisoarea IV

Stă castelul singuratec, oglindindu-se în lacuri,
Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;
Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,
Dând atâta întunerec rotitorului talaz.
Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa’
Lungi perdele încreţite, care scânteie ca bruma.
Luna tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,
Muchi de stâncă, vârf de arbor, ea pe ceruri zugrăveşte,
Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară.

Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,
Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,
Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,
Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie.
Papura se mişcă-n freamăt de al undelor cutrier,
Iar în iarba înflorită, somnoros suspin-un grier…
E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul…
Singur numai cavalerul suspinând privea balconul
Ce-ncărcat era de frunze, de îi spânzur’ prin ostreţe
Roze roşie de Şiras şi liane-n fel de feţe.

Respirarea cea de ape îl îmbată, ca şi sara;
Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara:
„O, arată-mi-te iară-n haină lungă de mătasă,
Care pare încărcată de o pulbere-argintoasă,
Te-aş privi o viaţă-ntreagă în cununa ta de raze,
Pe când mâna ta cea albă părul galben îl netează.
Vino! Joacă-te cu mine… cu norocul meu… mi-aruncă
De la sânul tău cel dulce floarea veştedă de luncă,
Ca pe coardele ghitarei răsunând încet să cadă…
Ah! E-atât de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă.

Ori în umbra parfumată a buduarului să vin,
Să mă-mbete acel miros de la pânzele de in;
Cupido, un paj şăgalnic, va ascunde cu-a lui mână,
Vioriul glob al lampei, mlădioasa mea stăpână!”
Şi uscat foşni mătasa pe podele, între glastre,
Între rozele de Şiras şi lianele albastre;
Dintre flori copila râde şi se-nclină peste gratii –
Ca un chip uşor de înger e-arătarea adoratei –
Din balcon i-aruncă-o roză şi cu mâinile la gură,
Pare că îl dojeneşte când şopteşte cu căldură;
Apoi iar dispare-nluntru… auzi pasuri ce coboară…
Şi ieşind pe uşă iute, ei s-au prins de subsuoară.

Braţ de braţ păşesc alături… le stă bine laolaltă,
Ea frumoasă şi el tânăr, el înalt şi ea înaltă.
Iar în umbra de la maluri se desface-acum la larg
Luntrea cu-ale ei vintrele spânzurate de catarg
Şi încet înaintează în lovire de lopeţi,
Legănând atâta farmec şi atâtea frumuseţi…
Luna… luna iese-ntreagă, se înalţ-aşa bălaie
Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie,
Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o aşterne
Ea, copila cea de aur, visul negurii eterne;
Şi cu cât lumina-i dulce tot mai mult se lămureşte,
Cu-atât valurile apei, cu-atât ţărmul parcă creşte,
Codrul pare tot mai mare, parcă vine mai aproape
Dimpreună cu al lunei disc, stăpânitor de ape.

Iară tei cu umbra lată şi cu flori până-n pământ
Înspre apa-ntunecată lin se scutură de vânt;
Peste capul blond al fetei zboară florile ş-o plouă…
Ea se prinde de grumazu-i cu mâinuţele-amândouă
Şi pe spate-şi lasă capul: – Mă uimeşti dacă nu mântui…
Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvântu-i!
Cât de sus ridici acuma în gândirea ta pe-o roabă,
Când durerea ta din suflet este singura-mi podoabă.
Şi cu focul blând din glasu-ţi tu mă dori şi mă cutremuri,
De îmi pare o poveste de amor din alte vremuri;
Visurile tale toate, ochiul tău atât de tristu-i,
Cu-a lui umed-adâncime toată mintea mea o mistui…

Dă-mi-i mie ochii negri… nu privi cu ei în laturi,
Căci de noaptea lor cea dulce vecinic n-o să mă mai saturi –
Aş orbi privind într-înşii… O, ascultă numa-ncoace,
Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!
Codrii negri aiurează şi izvoarele-i albastre
Povestesc ele-nde ele numai dragostele noastre
Şi luceferii ce tremur aşa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prietini…
Ai putea să lepezi cârma şi lopeţile să lepezi,
După propria lor voie să ne ducă unde repezi,
Căci oriunde numai ele ar dori ca să ne poarte,
Pretutindeni fericire… de-i viaţă, de e moarte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Fantazie, fantazie, când suntem numai noi singuri,
Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin crânguri!
Unde ai văzut vrodată aste ţări necunoscute?
Când se petrecur-aceste? La o mie patru sute?
Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi,
Cum îţi vine, cum îţi place pe copilă s-o desmierzi,
După gât să-i aşezi braţul, gură-n gură, piept la piept,
S-o întrebi numai cu ochii: „Mă iubeşti tu? Spune drept!”
Aş! abia ţi-ai întins mâna, sare ivărul la uşă,
E-un congres de rubedenii, vre un unchi, vre o mătuşă…
Iute capul într-o parte şi te uiţi în jos smerit…
Oare nu-i în lumea asta vrun ungher pentru iubit?

Şi ca mumii egiptene stau cu toţii-n scaun ţepeni,
Tu cu mâinile-ncleştate, mai cu degetele depeni,
Mai suceşti vre o ţigară, numeri fire de musteţi
Şi-n probleme culinare te încerci a fi isteţ.
Sunt sătul de-aşa viaţă… nu sorbind a ei pahară,
Dar mizeria aceasta, proza asta e amară.
Să sfinţeşti cu mii de lacrimi un instinct atât de van
Ce le-abate şi la pasări de vreo două ori pe an?
Nu trăiţi voi, ci un altul vă inspiră – el trăieşte,
El cu gura voastră râde, el se-ncântă, el şopteşte,
Căci a voastre vieţi cu toate sunt ca undele ce curg,
Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.

Nu simţiţi c-amorul vostru e-un amor străin? Nebuni!
Nu simţiţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni?
Nu vedeţi c-acea iubire serv-o cauză din natură?
Că e leagăn unor vieţe ce seminţe sunt de ură?
Nu vedeţi că râsul vostru e în fiii voştri plâns,
Că-i de vină cum că neamul Cain încă nu s-a stâns?
O, teatru de păpuşe… zvon de vorbe omeneşti,
Povestesc ca papagalii mii de glume şi poveşti
Fără ca să le priceapă… După ele un actor
Stă de vorbă cu el însuşi, spune zeci de mii de ori
Ce-a spus veacuri dupolaltă, ce va spune veacuri încă,
Pân’ ce soarele s-o stinge în genunea cea adâncă.

Ce? Când luna se strecoară printre nouri, prin pustii,
Tu cu lumea ta de gânduri după ea să te aţii?
Să aluneci pe poleiul de pe uliţele ninse,
Să priveşti prin lucii geamuri la luminile aprinse
Şi s-o vezi înconjurată de un roi de pierde-vară,
Cum zâmbeşte tuturora cu gândirea ei uşoară?
S-auzi zornetul de pinteni şi foşnirile de rochii,
Pe când ei sucesc musteaţa, iară ele fac cu ochii?
Când încheie cu-o privire amoroasele-nţelegeri,
Cu ridicula-ţi simţire tu la poarta ei să degeri?
Pătimaş şi îndărătnic s-o iubeşti ca un copil
Când ea-i rece şi cu toane ca şi luna lui april?
Încleştând a tale braţe toată mintea să ţi-o pierzi?
De la creştet la picioare s-o admiri şi s-o desmierzi
Ca pe-o marmură de Paros sau o pânză de Corregio,
Când ea-i rece şi cochetă? Eşti ridicul, înţelege-o…
Da… visam odinioară pe acea ce m-ar iubi,
Când aş sta pierdut pe gânduri, peste umăr mi-ar privi,
Aş simţi-o că-i aproape şi ar şti c-o înţeleg…
Din sărmana noastră viaţă, am dura roman întreg…

N-o mai caut… Ce să caut? E acelaşi cântec vechi,
Setea liniştei eterne care-mi sună în urechi;
Dar organele-s sfărmate şi-n strigări iregulare
Vechiul cântec mai străbate cum în nopţi izvorul sare.
P-ici, pe colo mai străbate câte-o rază mai curată
Dintr-un Carmen Saeculare ce-l visai şi eu odată.
Altfel şuieră şi strigă, scapără şi rupt răsună,
Se împing tumultuoase şi sălbatice pe strună,
Şi în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit,
Aspru, rece sună cântul cel etern neisprăvit…
Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!

 

Lettre IV

 

Reflété dans l’eau du lac, le château veille solitaire,

Son ombre, de tant de siècles, dort au fond des ondes claires

Et se lève en silence dans la clairière du bois ;

Derrière les fenêtres arquées, les rideaux – tremblant éclat –

Répandent un air de mystère, de leur blanc, léger frimas.

La lune se lève, grandit et tremble sur les cimes des forêts,

Imaginant dans les cieux des arbres et des rochers;

Et les chênes –  gardiens géants, attendent son lever d’or

Comme s’il s’agissait d’un grand et mystérieux trésor.

 

Seulement les cygnes blancs qui glissent doucement parmi les roseaux,

Hôtes de ce profond silence, régnant sur l’empire des eaux,

Tendent leurs ailes et les agitent sous la lune dont les rayons

Se répandent en cercles frêles ou en gerbes de blancs sillons.

Les roseaux frémissent sur l’onde et dans les herbes fleuries chante

Et soupire la nuit entière une cigale somnolente.

La brise de l’été est fraîche, si douce la musique des sons…

Solitaire, un chevalier triste regarde le balcon

Enivré par l’âme des eaux, par le miracle du soir;

Dans le charme de la nature il pleure sur sa  guitare:

Les cercles de l’eau frissonnent quand dans la nuit ils se noient.

 

-„Montre-toi devant mes yeux en ta longue robe tissée

De rayons de lune et de poussière argentée !

Toute la vie j’aimerais te voir couronnée de blancs rayons

Comme tu passes une main frêle sur l’or de tes cheveux blonds.

Viens! Joue avec moi, avec toute ma chance, viens, viens

Me jeter la fleur des champs qui se fane sur ton sein…

Ou, laisse-moi venir dans l’ombre de ton boudoir, respirer

Le parfum des draps de lin, de ton parfum m’enivrer;

Cupidon, le page badin, de sa main il en voilera

De la lampe la lumière, ma toute douce, son vif éclat!” […]

Parmi les fleurs, souriante, la jeune enfant inclinait 

Du balcon son visage d’ange – son visage si adorée… […]

Puis elle sorte par la porte, il l’embrasse… Qu’ils sont beaux

Tous les deux: elle – belle, lui – jeune, elle – mignonne, lui – haut […]

 

La lune pleine se lève sur l’eau, argentant les cimes du bois,

En ouvrant d’une rive à l’autre un large sentier de soie,

Les tilleuls couvrent la terre du parfum de leurs fleurs blanches –   

Pluie légère dans les cheveux de la jeune fille ; elle penche

La tête, puis, les deux bras autour du cou de son amoureux, elle dit :

– „Les mots sur tes lèvres sont ô, mon âme, tellement doux!

Le bois sombre nous protège et les sources claires murmurent

Notre histoire qui leur est chère, c’est l’histoire de nos amours

Et les étoiles qui tamisent dans le feuillage leurs lumières,

Nous font signe car tout nous aime: le lac, le ciel, la terre…”

 

 

Fantaisie, ô, fantaisie, quand tu viens auprès de moi,

Si souvent me portes-tu à travers lacs, mers et bois!

Où as-tu vu ces étranges pays et surtout quand?

Dans une autre vie peut-être? Environ mille quatre cent?

À présent c’est impossible d’embrasser, de caresser

Une belle enfant, de se perdre dans ses yeux et de rester

L’un contre l’autre, tout seuls, sans rien dire, le cœur perdu,

Lui demandant du regard: „Dis-moi sincèrement, m’aimes-tu?”

 

De cette vie j’en ai assez. J’en ai trop bu dans son verre,

Sa misère me dégoûte, sa prose je la trouve amère.

Faudrait-il sacrer de larmes un instinct tellement banal

Que même les oiseaux éprouvent une ou deux fois par an?

Nous, on ne vit pas; un autre nous inspire et nous sourit

De nos lèvres, nous murmure et même nous vit notre vie,

Puisque notre existence  nommée vie c’est une goutte d’eau,

Éternelle c’est la rivière: la rivière c’est le vrai dieu.

Ne sentez-vous que l’amour vous évite, mes pauvres fous,

Et que vous prenez pour charme les histoires de mauvais goût?

Ne voyez-vous que vos rires sont chez les enfants des pleurs?

Que le genre de Caïn devient de plus en plus fort?

Théâtre des marionnettes, écho humain de paroles

Répétant à l’infini mille histoires, les mêmes acteurs –

Perroquets qui disent toujours des sornettes, des contes de fées

Que l’on répète sans arrêt depuis des milliers d’années

Et que l’on répétera à jamais, incessamment,

Jusqu’à ce que le soleil même s’éteindra au fil du temps […]

 

Oui…J’avais rêvé de celle qui aurait pu m’adorer,

Qui, sans rien dire, comprendrait mes tourments et mes pensées…

Je la comprendrais aussi, on bâtirait un roman

Tous les deux, de notre vie, jour par jour et an par an…

Maintenant je ne la cherche plus. Pourquoi faire ? La même chanson

Du silence éternel dans mes oreilles en bourdonne;

Mais les organes sont brisés et, de temps en temps un cri

De la vieille chanson se lève comme une source dans la nuit.

Ça et là surgit encore un rayon de lumière

Dont j’avais rêvé un jour de ce Carmen Saeculare.   

Ainsi siffle-t-on et crie, brille et sonne sur les cordes

En vacarme tumultueux, en sauvage désaccord

Et ma tête brûle, déserte, dans ma pensée passe le vent

Froid et, âpre, froid se lève l’infini éternel chant …

Où sont-elles les lignes claires de ma vie et les chants doux ?

Ah, les organes sont brisés et le maître déjà fou !

                                                                           1881