Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MIHAI EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps ! Version française de Paula ROMANESCU (33). Epigonii, Momento mori…

Paula ROMANESCU
BUNĂ ZIUA SUB LUCEAFĂR!

 

 

 

MIHAI  EMINESCU: Passe le temps, vienne le temps !   Version française de Paula ROMANESCU

Se publică în serie începând cu 1 aug. 2017
Editor: Ion ISTRATE

 

 

 

 

 

 

 

 

[…]

Epigonii 

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, – Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne’nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n’explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă,
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării,
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă –
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet”.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta – vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

„Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte”,
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează,
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n’existente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, –
Toate-s praf… Lumea-i cum este… şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august

 

Les épigones

 

Quand je cherche dans le temps d’or de vieilles écritures roumaines,

Je plonge dans une mer de rêves enivrants, doux et sereins

Et autour de moi s’étendent des milliers de frais printemps,

Je vois des nuits qui allument au ciel océans d’Etoiles,

Des jours – trois soleils au front, forêts vertes, ailes de voile,

Sources fraîches de la pensée et claires rivières de chants.

 

Je vois des poètes, le verbe doux comme un rayon de miel:

Cichindeal – le verbe doré, Mumulean – voix de chagrin,

Pralea –  nature compliquée, Daniil – triste et petit,

Vacaresco – joli chant des amours et du printemps,

Cantemir – de verres, couteaux, prêt à établir des plans.

 

Beldiman – par ses poèmes annonçant la guerre ennemie,

Sihleanu – lyre d’argent, Donici nid de sagesse lui,

Qui sans trop méditer, prend pour mieux faire chanter le verbe

Tantôt les très longues oreilles, tantôt les grands bois du cerf;

Où est son lourd bœuf paisible, où est son renard rusé?

Tous s’en allèrent, tout s’enfuit sans y revenir jamais,

Même Pann, filleul de Pepelea, fi, rusé comme un proverbe.

 

Eliade taillait de rêves et de contes séculaires

Le Delta des Livres saintes et les prophéties amères,

Vérité baignée de mythes, sphinx – mystérieuse bête;

Montagne le front en pierre foudroyée par la tempête,

Enigme sous les yeux du monde à jamais non déchiffrée

Gardant un brillant rocher dans les nuages du pêché.

Bolliac chantait le serf et ses chaînes lourdes d’airain;

Cârlova, sous les drapeaux du pays, l’armée l’appelle;

 

Maintenant, du jeu des siècles on charme les ombres de pleurs,

Et comme Byron, éveillé sous le vent de la douleur,

Alexandresco éteint la lumière sainte de l’espoir,

Déchiffrant l’éternité dans la ruine d’un an.

 

«Sur un blanc lit – vrai linceul, gît le cygne qui se meurt,

Gît la jeune fille aux longs cils, la vierge à la voix d’or ;

Sa vie ne fut qu’un printemps, sa mort ne fut qu’un regret;

Le jeune poète dévasté, la regarde éperdument,

Les yeux pleins de larmes amères et la lyre noyée de chants »,

Commença Bolintineanu sa troublante mélopée.

 

Muresan secoue la chaîne par sa voix grave, émoussée,

Brise les cordes de cuivre de sa main mortifiée,

Fait ressusciter la pierre et, comme le mythique poète,

Enlève aux monts la douleur, aux sapins il dit le sort,

Et riche dans sa pauvreté, comme un astre il s’endort,

Prêtre de notre réveil et, aux signes du temps –  prophète.

 

Et Negruzzi essuie les chroniques anciennes

Car, sur les pages moisies il y a les règnes roumains

Écrits par la vieille main de ces sages séculiers;

Il trempe la plume dans l’air clair des jours du temps jadis,

Puis se met à repeindre la surface des toiles grises

Qui montraient la tyrannie des princes de la cruauté.

 

Et ce prince de la poésie, toujours jeune, heureux, béni,

Qui joue des feuilles les doïnas, qui parle de la flûte et rit,

Qui raconte des contes de fées – bref, le gai Alecsandri,

Lui qui enfile des muguets sur un blond rayon d’étoile,

Il traverse les siècles en merveilleuse lumière pâle,

En riant à travers larmes quand il chante sa Dridri. (…)

 

Et nous, nous, les épigones, natures froides, harpes écrasées,

Petites ombres, vieilles âmes aux cœurs tristes, aux grands péchés,

Masques souriants faits à  cacher un ignoble caractère,

Notre Dieu n’est qu’une ombre, la patrie – une phrase de rien;

En nous tout n’est que faux lustre, édifice sans base, sans fin !

Vous croyiez en vos écrits, nous, nous ne croyons en rien!

 

C’est pourquoi vos dires étaient l’image même de la pureté

Dont la source était le cœur et le souffle – la pensée,

Grandes âmes toujours jeunes, bien que vous soyez si vieux !

Le carrosse du monde rebrousse chemin, l’avenir s’en va

Avec vous. Nous sommes devenus passé, le cœur froid

Avec dans l’âme du vide, étrangers et malheureux.

 

Vous, perdus dans vos pensées, vous parliez d’idéal;

Nous souillons la mer de vagues, rapiéçons le ciel d’étoiles,

Car le nôtre est gris et froid, notre mer – désert de glace.

Vous suivez sans détour la clarté des pensées reines

Quand, ouvrant de larges ailes parmi les étoiles sereines,

Sur la voix de la lumière vous traversez les espaces.

 

De sa candela en or, la sagesse fragile et pâle,

Comme une étoile éternelle, au sourire hautain, royal,

Illuminait dans la vie votre voie de roses semée.

Votre âme c’était un ange, votre cœur c’était une lyre

Qui, sous la caresse du vent, de doux chants fredonne, respire;

Dans le monde d’icônes, vos yeux imaginent des palais.

Nous? Regards bêtes, méfiants, qui ni rêvent ni ne sentent;

Faux reflets de fausses images simulant des sentiments;

Froids, nous regardons ce monde – on vous nomme visionnaires,

Tout n’est que convention: deviendra demain mensonge

La raison d’aujourd’hui. Votre lutte fut inutile, votre fin étrange songe,

Vous rêvâtes de jours dorés dans ce monde de vie amère.

„La mort succède à la vie, la vie succède à la mort”

 

Il n’y a pas dans ce monde d’autre sens ou d’autre sort;

Les hommes font de n’importe quoi des icônes et des symboles,

Ils considèrent bien et beau tout ce qui n’a pas de raison,

Ils divisent leurs pensées en systèmes nombreux et forts

Et mettent des habits d’images sur un triste corps déjà mort.

 

Qu’est-ce que c’est que la pensée? Magnifique combinaison

Des choses qui n’existent pas; livre morne et sans raison

Qui pour ceux qui le déchiffrent devient plus inchiffré.

Qu’est-ce que c’est que la poésie? Ange pâle au regard pur,

Jeu voluptueux d’icônes et de voix qui tremblent toujours,

Habit de pourpre et d’or sur la terre éternité.

 

Je vous dis adieu, saintes ombres visionnaires et sacrées,

Qui faisiez chanter la vague et, l’étoile des cieux voler,

En créant un nouveau monde dans ce monde de glaise, immonde;

Nous, on réduit le sens de la loi: tout maintenant ! Demain – rien !

Les petits, les grands, les sots, les génies et leur lumière

Tous, de la même poussière !

L’âme sereine – poussière immonde.

Le monde est depuis toujours comme il l’est, nous, comme le monde.

 

1870, le 15 août

 

 

Memento mori / Panorama deşertăciunilor

Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur,
Când a nopții întunerec ­ înstelatul rege maur ­
Lasă norii lui molateci înfoiați în pat ceresc,
Iară luna argintie, ca un palid dulce soare,
Vrăji aduce peste lume printr-a stelelor ninsoare,
Când în straturi luminoase basmele copile cresc.

Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri,
Până unde-n ape sfinte se ridică mândre maluri,
Cu dumbrăvi de laur verde și cu lunci de chiparos,
Unde-n ramurile negre o cântare-n veci suspină,
Unde sfinții se preîmblă în lungi haine de lumină,
Unde-i moartea cu-aripi negre și cu chipul ei frumos.

Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei visuri fericite,
Alta-i lumea cea aievea, unde cu sudori muncite
Te încerci a scoate lapte din a stâncei coaste seci;
Una-i lumea-nchipuirii cu-a ei mândre flori de aur,
Alta unde cerci viața s-o-ntocmești, precum un faur
Cearc-a da fierului aspru forma cugetării reci.

Las-să dorm… să nu ştiu lumea ce dureri îmi mai păstrează.
Îmbătat de-un cântec vecinic, îndrăgit de-o sfântă rază,
Eu să văd numai dulceaţă unde alţii văd necaz,
Căci ș-așa ar fi degeaba ca să văd cu ochiul bine;
De văd răul sau de nu-l văd, el pe lume tot rămâne
Și nimic nu-mi foloseşte de-oi cerca să rămân treaz.

N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase?
Cine-a vrut s-asculte vorba? Cine-aude? Cui îi pasă?
Toate au trecut pe lume numai răul a rămas.
O, acele uriașe, însă mute piramide
Cari stau ca veacuri negre în pustiuri împietrite
Câte-au mai văzut și ele ­ ce-ar vorbi de-ar avea glas.

Când posomorâtul basmu ­ vechea secolilor strajă ­
Îmi deschide cu chei de-aur și cu-a vorbelor lui vrajă
Poarta naltă de la templul unde secolii se torc ­
Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele,
Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,
Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc

Și privesc… Codrii de secoli, oceane de popoare
Se întorc cu repejune ca gândirile ce zboară
Și icoanele-s în luptă ­ eu privesc și tot privesc
La vo piatră ce însamnă a istoriei hotară,
Unde lumea în căi nouă, după nou cântar măsoară
Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!

*

Colo stau sălbateci negri cu topoarele de piatră.
În pustiu aleargă vecinic, fără casă, fără vatră,
Cap de lup e-a lor căciulă, pe-a lor umeri, piei de urs;
Colo-nchină idolatrul nenţelesul foc de lemne,
Colo magul lui îi scrie pe o piatră strâmbe semne
Să nu poat-a le-nţelege lungul secolilor curs.

Babilon, cetate mândră cât o ţară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriaşe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n pieţe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

Acel rege ­ o lume-n mâna-i ­ schimbătoarea lui gândire
La o lume dă viaţă, la un secol fericire ­
Din portalele-i de aur ca un soare răsărea,
Dar puternica lui ură era secol de urgie;
Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie?
Ar fi fost Dumnezeu însuși, dacă ­ dacă nu murea.

Asia-n plăceri molateci e-mbătată, somnoroasă,
Bolțile-s ţinute-n aer de columne luminoase
Și la mese-n veci întinse e culcat Sardanapal;
Și sub degete măiestre arfele cugetă mite,
După plac și-mpart mesenii a cântării flori uimite,
Vinuri dulci, mirositoare și femei cu chipul pal.

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munții, garzi de piatră stau și azi în a lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-și alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

[…]

    Memento mori  / Panorama des vanités

 

Le troupeau de mes pensées je le mène en moutons d’or,

À l’heure où la nuit tombe, quand le ciel – roi astre maure 

Laisse flotter ses lourds nuages sur le large céleste lit,

Quand la lune argentée comme un pâle et doux soleil

À travers la neige d’étoiles pose sur terre des merveilles,

Quand dans les couches lumineuses germent les contes de filles fées…

 

Flotte, barque de ma vie, sur les vagues des rêves, arrive

Jusqu’au bout le long des eaux bordées de très hautes des rives

Avec des bois de lauriers et de cyprès vert ivoire,

Où entre les noirs rameaux on entend des chants d’hier,

Où les anges se promènent en habit de lumière,

Où la mort a un beau visage et de larges ailes noires!

 

Le monde de l’imaginaire avec ses rêves lumineux

Et celui du réel, ça fait deux.

On se démène à pressurer la pierre pour en tirer du lait;

Le monde de l’imaginaire avec toutes ses fleurs dorées

N’a rien à faire avec la vie que l’on cherche à faire,

Comme le forgeron qui donne à l’âpre et dure fer

La forme de la froide pensée.

 

Laissez-moi dormir. Du monde je n’en veux pas de douleur.

Enivré d’un ancien chant, aimé d’un trop clair rayon,

Au lieu de la tristesse, j’aimerais voir de la douceur.

À quoi bon voir de mes yeux que le bien n’existe pas?

Quant au mal, que je le veille ou pas, il existe, j’en suis sûr

Et dans le monde je ne suis qu’inutile garde-chiourme…

Quand le comte noir des siècles – gardien qui pour toute arme

Garde les clés d’or et ouvre par des mots des mondes de charme

La haute porte du temple où les siècles passent et s’écoulent

Sous les arches noires des voûtes, parmi les hauts piliers

J’écoute dans le tréfonds la voix douce de mes pensées

Et l’immense roue du temps je la tourne à rebours.

 

Et je vois…Forêts des siècles, océans des nations

Sous mes yeux se ruent et rentrent comme les pensées qui s’envolent;

Les icônes s’en vont en guerre – je regarde tout ébloui

Une pierre qui fut naguère à l’histoire frontière…

C’est là que j’aime arrêter la roue du temps inouï.

 

Je vois des Noirs ces sauvages avec des haches en pierre,

Sans foyer et sans maison, errants éternels sur terre,

Sur la tête – tête de loup, sur leurs épaules – des fourrures

D’ours et j’y vois encore idolâtre feu de bois

Où le mage inscrivit sur une pierre des signes sacrés

Dont le sens pour des siècles entiers restera caché.

 

Babylone – cité fière, grande comme un pays, cité

Aux longs murs de quatre jours, avec une mer des palais

Et des jardins suspendus jusqu’aux nues;

Quand le peuple gémissait au pied de grands jardins,

Dans les places publiques les vents soulevaient la mer humaine

Tandis que Sémiramis se promenait dans un décor de fraîcheur.

 

Et ce roi, le monde au doigt, la pensée, changeante fleur,

Le voilà semer de la vie, le voilà semer du bonheur

Aux portails d’or de l’empire, quand le soleil se levait.

Mais sa haine était plus forte qu’un siècle de malheur;

Il était maître du monde, pourquoi pas Dieu d’ici-bas?…

Il aurait pu être Dieu… si la mort n’existait pas…

Aujourd’hui? En vain erre-t-on dans le grand désert de sable:

En vain l’air se caille-t-il en images peu durables ;

Seulement les montagnes restent immobiles, à leur place ;

Ombre bleue, l’Asiatique sur le sable à cheval passe ;

Si on lui demande Ninive ! Il lèvera les bras : Ninive ?!

Je n’en sais rien… peut-être serait-elle sur l’autre rive…

[…]

1872

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 28 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5