Paula ROMANESCU

Doar umbra celor care nu mai sunt continua sa ne ajunga inluminandu-ne cu nobletea iubirii de neam si credinta crestina. Sa-i ascultam, sa fim la inaltimea crezului lor si a verticalitatii morale.

 

 

 

 

        

      UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT ?

          OÙ SONT-ILS CEUX QUI N’EXISTENT PLUS ?

                             Selecţie de poeme, traducere, note şi prefaţă
                        Sélection des poèmes, traduction, notes et préface
                                 Paula ROMANESCU
                                 Eseu / Essai– Setea / La Soif
                                      Dan PURIC

Prefaţă

         Fenomen literar unic în literatura lumii, creaţia poetică a deţinuţilor politici din închisorile comuniste din România (1948-1964), dintr-o vreme de neagră teroare şi oroare, a circulat mai întâi chiar între zidurile temniţelor, transmisă prin morse, scrisă pe o coajă de săpun, înscrisă în memoria lor de enciclopedii uluitoare ca într-o bibliotecă vie pe care n-au putut s-o distrugă nici tortura, nici foamea, nici frigul, nici focul, nici moartea, nici teroarea oarbă.

      Supravieţuitorii închisorilor comuniste, adevărate enciclopedii, au reunit după decembrie 1989 zestrea de poeme îndelung păstrate în memoria lor. Astfel a apărut la Bucureşti, sub coordonarea lui Constantin Aurel Dragodan, între anii 1993 – 1997, antologia în patru volume de poezie aflată şi în Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi, respectiv, culegerea Poeţi după gratii, Mânăstirea Petru Vodă, 2010.

     Prezenta selecţie bilingvă «Unde sunt cei care nu mai sunt? / Où sont-ils ceux qui n’existent plus ? », include şi poezii inedite puse la dispoziţie de păstrătorii lor – autori, prieteni sau membri ai familiilor celor care nu mai sunt, ca tot atâtea mărturii de cutremurătoare forţă poetică. Ca titlu, am ales pe cel al poemului omonim scris de Nichifor Crainic.

    Sunt încredinţată că o astfel de carte-document poate fi un martor fără de care la judecata istoriei (de acum, nu de apoi! ) am încerca în zadar să sperăm într-o lume, de nu « cea mai bună dintre toate lumile posibile! », măcar una mai dreaptă.

    Se cuvine să-i repunem pe martirii neamului românesc, acei vinovaţi fără vină, în afară de aceea de a-şi fi iubit cu asupra de măsură ţara şi credinţa străbună, între icoanele de cea mai pură alcătuire omenească.

    Închisorile de la Aiud, Piteşti, Jilava, Gherla, Caransebeş, Botoşani, Văcăreşti, Uranus, Galaţi, Alba Iulia, Timişoara, Canalul, domiciliile obligatorii etc., sunt tot atâtea Golgote ale martirilor răstigniţi pentru marea lor iubire de neam, de bezmeticia unui regim de cruntă, bestială, criminală teroare neagră înveşmântată în roşul comunismului venit peste ţara noastră dinspre Răsărit ca o viforniţă de Siberie a urii.

     Dacă iertarea este măsură de credinţă creştină, uitarea a cele ce s-au întâmplat atunci nu are cum să se înstăpânească peste noi, iar ce ce vor veni în urma noastră trebuie să ştie de acele orori.

      Altfel ne vom întreba în zadar « Unde sunt cei care nu mai sunt? ».

      Iar dacă lumea – francofonă sau nu – ar vrea să ştie despre cele întâmplate, să-i putem răspunde curat : « Nu se vede cu adevărat decât cu sufletul. Esenţialul rămâne invizibil ochilor. »

      Nu aşa spunea şi Micul Prinţ, cel venit de pe minuscula-i planetă pe pământul oamenilor din dor de a-i cunoaşte?

Préface

    Phénomen littéraire unique dans la littérature du monde, la création poétique des détenus politiques des prisons communistes de Roumanie (1948-1964) d’un temps de noire terreur et horreur, circula d’abord entre les murs des bagnes, transmise en morse, sur du savon etc., apprise par cœur et gardée dans leur mémoire  comme dans une bibliothèque vivante, y resta sans que ni feu, ni terreur, ni mort ne puissent l’anéantir.

  Les survivants des prisons communistes – vraies encyclopédies intarissables, réussirent après décembre ’89 à réunir les poèmes longtemps gardés dans leur mémoire. Pendant cinq ans (1993-1997) parurent quelques volumes, sous la coordination de Constantin Aurel Dragodan  vibrants témoignages de ce que cette histoire-là signifie. C’est de ces volumes-là, ainsi que du recueil Poeţi după gratii (Mânăstirea Petru Vodă, 2010) et des poèmes inédits inédits mis à notre disposition par les auteurs-mêmes, par les ayant-droits ou par des lecteurs que j’ai fait à mon tour la sélection “Où sont-ils ceux qui n’existent plus?”- selon le titre du poème homonyme de Nichifor Crainic

   Je suis sûre que ce livre document peut servir de témoin au jugement de l’histoire (de nos jours pas du dernier!), sinon on espère en vain une vie meilleure… « dans le meilleur des mondes possibles ».

    Il faut absolument donner aux martyres roumains, ces coupables d’avoir aimer au prix de leur vie les grandes valeurs de notre nation, une place de choix entre les icônes de l’âme humaine.

   Les prisons de Aïud, Piteşti, Jilava, Gherla, Caransebeş, Botoşani, Văcăreşti, Uranus, Galaţi, Alba Iulia, Timişoara, Canalul etc. sont les golgothas de nos martyrs crucifiés par un régime de noire bestialité drapé en rouge du communisme venu sur notre terre roumaine de l’Est comme une Sibérie de la haine de grands froids.

     Si le pardon est signe de la foi chrétienne, l’oubli ne nous est pas permis. Ceux qui vivent et ceux qui vivront sur cette terre – la nôtre, doivent connaître cette terrible histoire. Le cri déchirant des poètes  roumains martyres nous l’ordonne.

    Et si le monde – francophone ou pas – voulait l’entendre, alors nous pourrions lui rappeler les mots du Petit Prince d’Antoine de Saint-Exupéry, l’étrage créature qui vint sur la terre des hommes pour mieux les connaître : «On ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux ».

    

  Nichifor CRAINIC

    (1889-1972)

     Poet, filozof, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti,  fondator al revistei literare „Gândirea” şi creator al curentului literar “ Gândirismul” cu implicaţii în arta, cultura, filozofia şi întreaga mişcare de idei din România.

   Condamnat în 1946 în lotul mareşalului Antonescu, la 25 de ani de muncă silnică (din care execută 15), pentru „Uneltire împotriva ordinii sociale”, a fost întemniţat la Aiud în condiţii de exterminare.
*
      Poète, philosophe, professeur à la Faculté de Théologie de Bucarest, fondateur de la revue littéraire « Gândirea », créateur du courent littéraire « Gândirismul » qui infuença art, culture, philosophie en Roumanie.

      Condamné en 1946, dans le groupe du maréchal Antonescu, à 25 ans de travail forcé (dont il en effectua 15), pour “Complot contre l’ordre social”, il fut jeté au bagne à Aïud et y subit un régime d’extermination.

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Intrebat-am vântul, zburătorul,
Bidiviu pe care-aleargă norul
Către-albastre margini de pământ:
Unde sînt cei care nu mai sînt?
Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a vântul: Aripile lor
Nevăzute mă lovesc în zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candela ce leagănă-n tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sînt cei care nu mai sînt ?
Unde sînt cei care nu mai sînt ?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina Celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul  sferic
Oarba care vede-n întuneric
Tainele neprinse în cuvânt:
Unde sînt cei care nu mai sînt?
Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zise bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, vei vedea.

 

Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

Demandai-je au vent, Sylphe déchaîné
Sur lequel les nuages, sans arrêt
Volent vers les frontières bleues des nues :
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

Répondit le vent : Leurs ailes encore
Invisibles pèsent sur mon cœur.

Demandai-je à l’alouette-clarté,
Flèche qui perce l’azur-immensité
De l’huile sacrée de son chant doux :
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

Dit l’alouette : Ils se sont cachés
Dans la lumière que l’on n’ voit jamais.

Demandai-je au hibou à l’oeil-sphère,
L’aveugle qui voit le mystère
Dont les mots restent toujours superflus :
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

Le hibou me dit : Quand tombera
La toute dernière nuit, tu le verras.

 

Rugăciune pentru pace

 

Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte,

Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,

Din abisul păcii, visului i-ai dat

Dezlegări de taine prin năluci de şoapte,

Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte,

 

Semăna cu noaptea umilitei naşteri

Când ai rupt pecetea vechiului blestem,

Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem

Şi vărsând lumina veşnicei cunoaşteri.

Semăna cu noaptea umilitei naşteri

 

Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,

Cântec fără sunet Te slăvea în zbor,

Unduiau azurul aripi fără zbor

Când spre-abisul păcii năzărit departe

Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,

 

Doamne dă-mi şi mie pacea Ta cerească,

Miezul de tăcere al strigatei vieţi

Care-nflăcărează din fricoşi, profeţi,

Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească.

Doamne dă-mi şi mie pacea Ta cerească !

 

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,

Flacără ce nu se zbate-n uragan

Să răzbesc războiul duhului duşman

Căci ţărâna trece, sufletul rămâne.

Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne !

 

Prière pour la paix

 

Gloire à Vous, Seigneur, pour cette nuit de grâce !

Dans l’onde de la lune mon sommeil plongea,

De l’abysse du rêve la paix s’en leva,

Les voiles du mystère, du haut du silence,

S’ouvrirent largement avec mille voix ;

Gloire à Vous, Seigneur, pour cette nuit de grâce !

 

Ça me rappelait la nuit sacrée,

L’étoile qui guida les pas des rois mages,

Bethléem, la paix par Vous étoilée,

La claire lumière du savoir-mirage,

Et l’humble étable, la Nativité.

Ça me rappelait la nuit sacrée.

 

L’ange avait laissé les portes grandes ouvertes

Pour qu’y passent vers Vous tous les chants sans son,

Dans l’azur volaient de larges ailes sans vol

Et loin, dans les cieux, sous la voûte déserte

L’ange avait laissé les portes grandes ouvertes.

 

Seigneur, donnez-moi la céleste fête

De la paix au cœur du silence qui crie

Et qui change l’humble en sage, en prophète,

La paix dans laquelle le bourgeon fleurit ;

Seigneur, donnez-moi la céleste fête !

 

Donnez-moi la paix dans mon âme, Seigneur,

Flamme qui ne tremble pas en tempête et qui

Me fait triompher du souffle ennemi,

Car si l’âme reste, la terre se meurt,

Donnez-moi la paix dans mon âme, Seigneur !

 

Cântec după gratii

 

Am fost făcut să n-am

Pe-acest pământ nimic

Ca pasărea pe ram

Cobor şi mă ridic.

Pe ziduri de cetăţi

M-am îndârjit să lupt

Pândar de bunătăţi

Din care nu mă-nfrupt.

 

Şi, frunte de voinici,

M-am războit cu zmei

Să ocrotesc pitici

Batjocorit de ei.

Iar dragostea de neam

M-a-nflăcărat să-i cânt

Moşia unde n-am

Doi paşi pentru mormânt.

 

Şi pentru acestea fac

Osânda cea mai grea,

Nici zdreanţa-n care zac

Nu e măcar a mea.

Dac-am avut fârtaţi

De luptă şi de dor,

Se bucură-ncântaţi

Că mor în locul lor.

 

Şi dac-am fost poet

Şi luptător de rând

Sunt astăzi un schelet

Ce spânzură de-un gând.

Mă-nvârt pe cât mai ştiu

Ca piatra morii-n loc

Şi macin un pustiu

Sub vântul-nenoroc.

 

La geam, grilajul des

Rânjeşte guri de fier

În semn că pot să ies

Cu sufletul spre cer.

C-am fost făcut să n-am

Nimic pe-acest pământ

Ca pasărea pe ram

Cobor şi mă ridic.

                          Aiud, 7 mai 1949

 

Chant derrière les barreaux

 

J’étais fait pour n’avoir

Rien sur cette terre,

Comme l’oiseau sur la branche

Je bouge dans la lumière.

Sur les murs des cités

J’ai lutté de tout cœur,

Gardien des trésors

Que je n’aurai jamais.

 

J’affrontais les malins

Sans jamais reculer,

Pour protéger les nains,

Pour en être outragé.

Par des hymnes j’ai chanté

L’amour de tout mon peuple,

De cette terre où je n’ai

Pas de place pour ma tombe.

 

Pour cet amour je fus

Mis au bagne de chagrin,

Les haillons que je porte

Ne sont pas les miens.

Et si j’ai eu des frères

De combat et de dor*,

Heureux, ils me laissèrent

Pour qu’à leur place je meure.

 

Et si je fus poète

Et simple combattant,

Je ne suis qu’un squelette

Qui pense en ce moment.

Comme une pierre de moulin

Je tourne en maudite danse

Et je broie du chagrin

Au vent de la Malchance.

 

Les grilles à ma fenêtre

Montrent leurs gueules de fer,

Signe que je puis peut-être

Voler par l’âme au ciel.

Je suis fait pour n’avoir

Rien sur cette terre,

Comme l’oiseau sur la branche

Je bouge dans la lumière.

 

Cântec de departe

 

Prea mult şi prea departe

Doar cu gândul te petrec,

Zidul care ne desparte

Numai păsările-l trec.

 

Numai ele de la gratii

Poartă tainice solii,

Oamenii, odorul tatei,

Zac de ani în colivii.

 

Numai ele ştiu ce-nseamnă

Zbor strivit între pereţi,

Tu, cu ele mi te-ndeamnă

Veşti de tine să-mi trimeţi.

 

Şi cum n-am o iconiţă

De pe chipul tău crescut

Să-mi trimiţi o porumbiţă

Să mai văd cum te-ai făcut.

 

Şi cum n-am o scrisorică

În cuvinte îngereşti

Să-mi trimiţi o rândunică

Să mai ştiu cum ciripeşti.

 

Chant lointain

 

De trop longtemps et de si loin

Je te caresse dans ma pensée,

Le mur qui nous sépare, ma petite,

Seuls les oiseaux peuvent le passer.

 

Seuls les oiseaux – messagers-mages,

Portent dans le loin de mes nouvelles,

Les hommes enfermés dans les cages

Y gisent des années entières.

 

Seuls les oiseaux savent le vol ivre

Entre les murs du malheur,

Viens avec eux, ma petite, délivre

Par tes nouvelles mon pauvre cœur.

 

Comme je n’ai plus la moindre icône

De ton visage d’aujourd’hui,

Envoie-moi une petite palome

Me dire combien as-tu grandi.

 

Comme je n’ai pas de toi une lettre

Pour en refaire l’ange de ta voix,

Envoie une hirondelle, peut-être,

Comme toi elle me gazouillera.

 

Întuneric

 

Poate dincolo de stele

Poate dincolo de lună

Cum va reuşi să-ţi spună

Inima ce jar mă arde ?

 

Nedestula mea credinţă,

Cârtiţă fără vedere

Te tot dibuie-n tăcere

Ca-ntr-o smoală nepătrunsă.

 

Strig din turnul de ruină

Îndrăgit de cucuvele ;

Glasul deznădejdii mele

Şuieră-n spărturi prin beznă.

 

Unde eşti de nu te năzări ?

Cine eşti de taci întruna ?

Chinul meu de totdeauna,

Viu te simt dar nu ştiu unde.

 

Uriaş în întuneric

Fără chip şi arătare,

Mă atragi din depărtare

Dar de-aproape mă cutremuri.

 

Nuit noire

 

Au-delà de tout étoile,

Peut-être au-delà d’ la lune,

Qui pourrait voir ce grand voile

De feu dont mon cœur en brûle ?

 

Ma pauvre foi, taupe aveugle,

Te tâtonne dans la nuit

Du silence, comme dans une tombe

De goudron, inassouvie.

 

Je cris de la tour en ruine

Aimé par tous les hiboux ;

La voix du désespoir rime

Avec la mienne au vide des trous.

 

Où es-Tu, Toi qui Te tais ?

Qui es-Tu, Le jamais vu ?

Ma déchirure de toujours,

Je te sens de plus en plus.

 

Toi, géant dans la nuit noire,

Sans visage et sans corps,

Tu m’attires comme un mirage

Mais, de près, Tu me fais peur.

 

Foamea

 

Doamne, nu mai pot fi ca şi

Cei sătui de-atâtea poame,

Căci într-un pustiu de foame

Mi se rătăciră paşii.

 

Din Lumina Ta, lumină,

Ochii mei Prea Sfinte Tată,

Azi mai stinşi ca niciodată

Nu zăresc decât o cină.

 

Dacă nu văd decât zeama

Care golul burţii-l minte,

Nu mă judeca, Părinte,

Trupul meu nu ţine seama.

 

Dacă-nflămânzit mă mână

Gândul doar înspre mâncare,

Bunule, Îţi cer iertare,

Sunt un maldăr de ţărână.

 

Nu mă osândi, Stăpâne,

Pentru poftele-mi deşarte,

Căci de suflet mă desparte,

Trupul care cere pâine.

 

Cum aş vrea să sting cu sila

Glasul cărnii care ţipă,

Însă, Doamne, n-am aripă,

Plămădit sunt din argilă.

 

O, cum a ucis în mine

Flămânzenia nebună

Tot ce sufletul adună

Să se-apropie de Tine.

 

Doamne, nu mai pot fi ca şi

Cei sătui de-atâtea poame,

Căci într-un pustiu de foame

Mi se rătăciră paşii.

 

La faim

 

Dieu, je ne suis plus de ceux

Que les pommes ont rassasiés,

Car dans ce désert houleux

Mes pas se sont égarés.

 

Mes yeux ne peuvent plus trouver

La lumière dans Ta Lumière,;

Ils n’y voient qu’un clair dîner,

Ô, Mon Père, ô, Notre Père !

 

Si je ne vois que potage

Pour mentir mon ventre creux,

Ne me juge pas, Le Très Sage,

L’âme et le corps ça fait deux.

 

Si je ne pense qu’à manger,

Dieu Puissant pardonne-moi,

Je n’ suis que terre animée

Comme Tu le sais bien, je crois.

 

Ne me condamne pas, Seigneur,

Pour mes envies misérables,

Entre mon âme et mon corps

C’est le pain toujours minable.

 

Dieu, je ne suis plus de ceux

Que les pommes ont rassasiés,

Car dans ce désert houleux

Mes pas se sont égarés.

                                        

 

Rugăciunea din amurg

 

Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei.

Totuna-mi sunt acuma părtaşii şi duşmanii,

Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,

Şi dragostea, şi vrajba le-am împărţit cu ei.

 

Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.

Aceşia sunt ei, Doamne, iar eu, printre morminte.

Au fost în ei avânturi şi-au fost pogorăminte ;

Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.

 

De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,

Dar dragostea ? Dar vraja ? Din toate ce rămâne ?

Zdrobita rugăciune la mila Ta, Stăpâne,

Sunt şi eu printre morţi, rugându-mă să-i ierţi.

 

Şi, adunându-mi viii, la mila Ta recurg

Când crugul alb al zilei, pământul încunună :

Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună

Târzia-ncelepciune din tristul meu amurg.

 

Prière du crépuscule

 

Je prie pour les vivants et pour les morts,

C’est tout pareil, amis ou ennemis,

Avec les une, les autres, j’ai partagé mon sort

Et l’amour, et la haine, et mes années aussi.

 

D’abord les morts, le soir, je les cueille en prière ;

Ils sont tous là, Seigneur, moi, parmi les tombeaux,

Ils connurent des élans du cœur, de la misère,

Je fus part de chacun, je suis entier par eux.

 

Les tempêtes de la vie les laissent indifférents,

Que reste-t-il de l’amour ? Que reste-t-il de la haine ?

Miserere, Seigneur, je suis un mort vivant

Entre les morts d’hier en disant ma prière.

 

Puis, entre les vivants, j’en appelle à Ta grâce

Quand, de feu du ciel la terre est couronnée :

Donne-leur, Seigneur, la triste et tardive sagesse

De mon triste et tardif âge de sérénité !