Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Paula ROMANESCU: UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT ? /OÙ SONT-ILS CEUX QUI N’EXISTENT PLUS ?/

    Paula ROMANESCU

    Doar umbra celor care nu mai sunt continua sa ne ajunga inluminandu-ne cu nobletea iubirii de neam si credinta crestina. Sa-i ascultam, sa fim la inaltimea crezului lor si a verticalitatii morale.

     

     

     

     

            

          UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT ?

              OÙ SONT-ILS CEUX QUI N’EXISTENT PLUS ?

                                 Selecţie de poeme, traducere, note şi prefaţă
                            Sélection des poèmes, traduction, notes et préface
                                     Paula ROMANESCU
                                     Eseu / Essai– Setea / La Soif
                                          Dan PURIC

    Prefaţă

             Fenomen literar unic în literatura lumii, creaţia poetică a deţinuţilor politici din închisorile comuniste din România (1948-1964), dintr-o vreme de neagră teroare şi oroare, a circulat mai întâi chiar între zidurile temniţelor, transmisă prin morse, scrisă pe o coajă de săpun, înscrisă în memoria lor de enciclopedii uluitoare ca într-o bibliotecă vie pe care n-au putut s-o distrugă nici tortura, nici foamea, nici frigul, nici focul, nici moartea, nici teroarea oarbă.

          Supravieţuitorii închisorilor comuniste, adevărate enciclopedii, au reunit după decembrie 1989 zestrea de poeme îndelung păstrate în memoria lor. Astfel a apărut la Bucureşti, sub coordonarea lui Constantin Aurel Dragodan, între anii 1993 – 1997, antologia în patru volume de poezie aflată şi în Arhiva Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România şi, respectiv, culegerea Poeţi după gratii, Mânăstirea Petru Vodă, 2010.

         Prezenta selecţie bilingvă «Unde sunt cei care nu mai sunt? / Où sont-ils ceux qui n’existent plus ? », include şi poezii inedite puse la dispoziţie de păstrătorii lor – autori, prieteni sau membri ai familiilor celor care nu mai sunt, ca tot atâtea mărturii de cutremurătoare forţă poetică. Ca titlu, am ales pe cel al poemului omonim scris de Nichifor Crainic.

        Sunt încredinţată că o astfel de carte-document poate fi un martor fără de care la judecata istoriei (de acum, nu de apoi! ) am încerca în zadar să sperăm într-o lume, de nu « cea mai bună dintre toate lumile posibile! », măcar una mai dreaptă.

        Se cuvine să-i repunem pe martirii neamului românesc, acei vinovaţi fără vină, în afară de aceea de a-şi fi iubit cu asupra de măsură ţara şi credinţa străbună, între icoanele de cea mai pură alcătuire omenească.

        Închisorile de la Aiud, Piteşti, Jilava, Gherla, Caransebeş, Botoşani, Văcăreşti, Uranus, Galaţi, Alba Iulia, Timişoara, Canalul, domiciliile obligatorii etc., sunt tot atâtea Golgote ale martirilor răstigniţi pentru marea lor iubire de neam, de bezmeticia unui regim de cruntă, bestială, criminală teroare neagră înveşmântată în roşul comunismului venit peste ţara noastră dinspre Răsărit ca o viforniţă de Siberie a urii.

         Dacă iertarea este măsură de credinţă creştină, uitarea a cele ce s-au întâmplat atunci nu are cum să se înstăpânească peste noi, iar ce ce vor veni în urma noastră trebuie să ştie de acele orori.

          Altfel ne vom întreba în zadar « Unde sunt cei care nu mai sunt? ».

          Iar dacă lumea – francofonă sau nu – ar vrea să ştie despre cele întâmplate, să-i putem răspunde curat : « Nu se vede cu adevărat decât cu sufletul. Esenţialul rămâne invizibil ochilor. »

          Nu aşa spunea şi Micul Prinţ, cel venit de pe minuscula-i planetă pe pământul oamenilor din dor de a-i cunoaşte?

    Préface

        Phénomen littéraire unique dans la littérature du monde, la création poétique des détenus politiques des prisons communistes de Roumanie (1948-1964) d’un temps de noire terreur et horreur, circula d’abord entre les murs des bagnes, transmise en morse, sur du savon etc., apprise par cœur et gardée dans leur mémoire  comme dans une bibliothèque vivante, y resta sans que ni feu, ni terreur, ni mort ne puissent l’anéantir.

      Les survivants des prisons communistes – vraies encyclopédies intarissables, réussirent après décembre ’89 à réunir les poèmes longtemps gardés dans leur mémoire. Pendant cinq ans (1993-1997) parurent quelques volumes, sous la coordination de Constantin Aurel Dragodan  vibrants témoignages de ce que cette histoire-là signifie. C’est de ces volumes-là, ainsi que du recueil Poeţi după gratii (Mânăstirea Petru Vodă, 2010) et des poèmes inédits inédits mis à notre disposition par les auteurs-mêmes, par les ayant-droits ou par des lecteurs que j’ai fait à mon tour la sélection “Où sont-ils ceux qui n’existent plus?”- selon le titre du poème homonyme de Nichifor Crainic

       Je suis sûre que ce livre document peut servir de témoin au jugement de l’histoire (de nos jours pas du dernier!), sinon on espère en vain une vie meilleure… « dans le meilleur des mondes possibles ».

        Il faut absolument donner aux martyres roumains, ces coupables d’avoir aimer au prix de leur vie les grandes valeurs de notre nation, une place de choix entre les icônes de l’âme humaine.

       Les prisons de Aïud, Piteşti, Jilava, Gherla, Caransebeş, Botoşani, Văcăreşti, Uranus, Galaţi, Alba Iulia, Timişoara, Canalul etc. sont les golgothas de nos martyrs crucifiés par un régime de noire bestialité drapé en rouge du communisme venu sur notre terre roumaine de l’Est comme une Sibérie de la haine de grands froids.

         Si le pardon est signe de la foi chrétienne, l’oubli ne nous est pas permis. Ceux qui vivent et ceux qui vivront sur cette terre – la nôtre, doivent connaître cette terrible histoire. Le cri déchirant des poètes  roumains martyres nous l’ordonne.

        Et si le monde – francophone ou pas – voulait l’entendre, alors nous pourrions lui rappeler les mots du Petit Prince d’Antoine de Saint-Exupéry, l’étrage créature qui vint sur la terre des hommes pour mieux les connaître : «On ne voit bien qu’avec le coeur. L’essentiel est invisible pour les yeux ».

        

      Nichifor CRAINIC

        (1889-1972)

         Poet, filozof, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti,  fondator al revistei literare „Gândirea” şi creator al curentului literar “ Gândirismul” cu implicaţii în arta, cultura, filozofia şi întreaga mişcare de idei din România.

       Condamnat în 1946 în lotul mareşalului Antonescu, la 25 de ani de muncă silnică (din care execută 15), pentru „Uneltire împotriva ordinii sociale”, a fost întemniţat la Aiud în condiţii de exterminare.
    *
          Poète, philosophe, professeur à la Faculté de Théologie de Bucarest, fondateur de la revue littéraire « Gândirea », créateur du courent littéraire « Gândirismul » qui infuença art, culture, philosophie en Roumanie.

          Condamné en 1946, dans le groupe du maréchal Antonescu, à 25 ans de travail forcé (dont il en effectua 15), pour “Complot contre l’ordre social”, il fut jeté au bagne à Aïud et y subit un régime d’extermination.

    Unde sînt cei care nu mai sînt?

    Intrebat-am vântul, zburătorul,
    Bidiviu pe care-aleargă norul
    Către-albastre margini de pământ:
    Unde sînt cei care nu mai sînt?
    Unde sînt cei care nu mai sînt ?

    Zis-a vântul: Aripile lor
    Nevăzute mă lovesc în zbor.

    Întrebat-am luminata ciocârlie,
    Candela ce leagănă-n tărie
    Untdelemnul cântecului sfânt:
    Unde sînt cei care nu mai sînt ?
    Unde sînt cei care nu mai sînt ?

    Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
    În lumina Celui nepătruns.

    Întrebat-am bufniţa cu ochiul  sferic
    Oarba care vede-n întuneric
    Tainele neprinse în cuvânt:
    Unde sînt cei care nu mai sînt?
    Unde sînt cei care nu mai sînt?

    Zise bufniţa: Când va cădea
    Marele-ntuneric, vei vedea.

     

    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

    Demandai-je au vent, Sylphe déchaîné
    Sur lequel les nuages, sans arrêt
    Volent vers les frontières bleues des nues :
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

    Répondit le vent : Leurs ailes encore
    Invisibles pèsent sur mon cœur.

    Demandai-je à l’alouette-clarté,
    Flèche qui perce l’azur-immensité
    De l’huile sacrée de son chant doux :
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

    Dit l’alouette : Ils se sont cachés
    Dans la lumière que l’on n’ voit jamais.

    Demandai-je au hibou à l’oeil-sphère,
    L’aveugle qui voit le mystère
    Dont les mots restent toujours superflus :
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?
    Où sont-ils ceux qui n’existent plus ?

    Le hibou me dit : Quand tombera
    La toute dernière nuit, tu le verras.

     

    Rugăciune pentru pace

     

    Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte,

    Somnul meu în unda lunii s-a scăldat,

    Din abisul păcii, visului i-ai dat

    Dezlegări de taine prin năluci de şoapte,

    Slavă Ţie Doamne, pentru-această noapte,

     

    Semăna cu noaptea umilitei naşteri

    Când ai rupt pecetea vechiului blestem,

    Pacea Ta-nstelând-o peste Bethleem

    Şi vărsând lumina veşnicei cunoaşteri.

    Semăna cu noaptea umilitei naşteri

     

    Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,

    Cântec fără sunet Te slăvea în zbor,

    Unduiau azurul aripi fără zbor

    Când spre-abisul păcii năzărit departe

    Îngerul lăsase porţile-ntr-o parte,

     

    Doamne dă-mi şi mie pacea Ta cerească,

    Miezul de tăcere al strigatei vieţi

    Care-nflăcărează din fricoşi, profeţi,

    Măduva ce-mpinge vârful să-nflorească.

    Doamne dă-mi şi mie pacea Ta cerească !

     

    Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne,

    Flacără ce nu se zbate-n uragan

    Să răzbesc războiul duhului duşman

    Căci ţărâna trece, sufletul rămâne.

    Dă-mi şi mie pacea inimii, Stăpâne !

     

    Prière pour la paix

     

    Gloire à Vous, Seigneur, pour cette nuit de grâce !

    Dans l’onde de la lune mon sommeil plongea,

    De l’abysse du rêve la paix s’en leva,

    Les voiles du mystère, du haut du silence,

    S’ouvrirent largement avec mille voix ;

    Gloire à Vous, Seigneur, pour cette nuit de grâce !

     

    Ça me rappelait la nuit sacrée,

    L’étoile qui guida les pas des rois mages,

    Bethléem, la paix par Vous étoilée,

    La claire lumière du savoir-mirage,

    Et l’humble étable, la Nativité.

    Ça me rappelait la nuit sacrée.

     

    L’ange avait laissé les portes grandes ouvertes

    Pour qu’y passent vers Vous tous les chants sans son,

    Dans l’azur volaient de larges ailes sans vol

    Et loin, dans les cieux, sous la voûte déserte

    L’ange avait laissé les portes grandes ouvertes.

     

    Seigneur, donnez-moi la céleste fête

    De la paix au cœur du silence qui crie

    Et qui change l’humble en sage, en prophète,

    La paix dans laquelle le bourgeon fleurit ;

    Seigneur, donnez-moi la céleste fête !

     

    Donnez-moi la paix dans mon âme, Seigneur,

    Flamme qui ne tremble pas en tempête et qui

    Me fait triompher du souffle ennemi,

    Car si l’âme reste, la terre se meurt,

    Donnez-moi la paix dans mon âme, Seigneur !

     

    Cântec după gratii

     

    Am fost făcut să n-am

    Pe-acest pământ nimic

    Ca pasărea pe ram

    Cobor şi mă ridic.

    Pe ziduri de cetăţi

    M-am îndârjit să lupt

    Pândar de bunătăţi

    Din care nu mă-nfrupt.

     

    Şi, frunte de voinici,

    M-am războit cu zmei

    Să ocrotesc pitici

    Batjocorit de ei.

    Iar dragostea de neam

    M-a-nflăcărat să-i cânt

    Moşia unde n-am

    Doi paşi pentru mormânt.

     

    Şi pentru acestea fac

    Osânda cea mai grea,

    Nici zdreanţa-n care zac

    Nu e măcar a mea.

    Dac-am avut fârtaţi

    De luptă şi de dor,

    Se bucură-ncântaţi

    Că mor în locul lor.

     

    Şi dac-am fost poet

    Şi luptător de rând

    Sunt astăzi un schelet

    Ce spânzură de-un gând.

    Mă-nvârt pe cât mai ştiu

    Ca piatra morii-n loc

    Şi macin un pustiu

    Sub vântul-nenoroc.

     

    La geam, grilajul des

    Rânjeşte guri de fier

    În semn că pot să ies

    Cu sufletul spre cer.

    C-am fost făcut să n-am

    Nimic pe-acest pământ

    Ca pasărea pe ram

    Cobor şi mă ridic.

                              Aiud, 7 mai 1949

     

    Chant derrière les barreaux

     

    J’étais fait pour n’avoir

    Rien sur cette terre,

    Comme l’oiseau sur la branche

    Je bouge dans la lumière.

    Sur les murs des cités

    J’ai lutté de tout cœur,

    Gardien des trésors

    Que je n’aurai jamais.

     

    J’affrontais les malins

    Sans jamais reculer,

    Pour protéger les nains,

    Pour en être outragé.

    Par des hymnes j’ai chanté

    L’amour de tout mon peuple,

    De cette terre où je n’ai

    Pas de place pour ma tombe.

     

    Pour cet amour je fus

    Mis au bagne de chagrin,

    Les haillons que je porte

    Ne sont pas les miens.

    Et si j’ai eu des frères

    De combat et de dor*,

    Heureux, ils me laissèrent

    Pour qu’à leur place je meure.

     

    Et si je fus poète

    Et simple combattant,

    Je ne suis qu’un squelette

    Qui pense en ce moment.

    Comme une pierre de moulin

    Je tourne en maudite danse

    Et je broie du chagrin

    Au vent de la Malchance.

     

    Les grilles à ma fenêtre

    Montrent leurs gueules de fer,

    Signe que je puis peut-être

    Voler par l’âme au ciel.

    Je suis fait pour n’avoir

    Rien sur cette terre,

    Comme l’oiseau sur la branche

    Je bouge dans la lumière.

     

    Cântec de departe

     

    Prea mult şi prea departe

    Doar cu gândul te petrec,

    Zidul care ne desparte

    Numai păsările-l trec.

     

    Numai ele de la gratii

    Poartă tainice solii,

    Oamenii, odorul tatei,

    Zac de ani în colivii.

     

    Numai ele ştiu ce-nseamnă

    Zbor strivit între pereţi,

    Tu, cu ele mi te-ndeamnă

    Veşti de tine să-mi trimeţi.

     

    Şi cum n-am o iconiţă

    De pe chipul tău crescut

    Să-mi trimiţi o porumbiţă

    Să mai văd cum te-ai făcut.

     

    Şi cum n-am o scrisorică

    În cuvinte îngereşti

    Să-mi trimiţi o rândunică

    Să mai ştiu cum ciripeşti.

     

    Chant lointain

     

    De trop longtemps et de si loin

    Je te caresse dans ma pensée,

    Le mur qui nous sépare, ma petite,

    Seuls les oiseaux peuvent le passer.

     

    Seuls les oiseaux – messagers-mages,

    Portent dans le loin de mes nouvelles,

    Les hommes enfermés dans les cages

    Y gisent des années entières.

     

    Seuls les oiseaux savent le vol ivre

    Entre les murs du malheur,

    Viens avec eux, ma petite, délivre

    Par tes nouvelles mon pauvre cœur.

     

    Comme je n’ai plus la moindre icône

    De ton visage d’aujourd’hui,

    Envoie-moi une petite palome

    Me dire combien as-tu grandi.

     

    Comme je n’ai pas de toi une lettre

    Pour en refaire l’ange de ta voix,

    Envoie une hirondelle, peut-être,

    Comme toi elle me gazouillera.

     

    Întuneric

     

    Poate dincolo de stele

    Poate dincolo de lună

    Cum va reuşi să-ţi spună

    Inima ce jar mă arde ?

     

    Nedestula mea credinţă,

    Cârtiţă fără vedere

    Te tot dibuie-n tăcere

    Ca-ntr-o smoală nepătrunsă.

     

    Strig din turnul de ruină

    Îndrăgit de cucuvele ;

    Glasul deznădejdii mele

    Şuieră-n spărturi prin beznă.

     

    Unde eşti de nu te năzări ?

    Cine eşti de taci întruna ?

    Chinul meu de totdeauna,

    Viu te simt dar nu ştiu unde.

     

    Uriaş în întuneric

    Fără chip şi arătare,

    Mă atragi din depărtare

    Dar de-aproape mă cutremuri.

     

    Nuit noire

     

    Au-delà de tout étoile,

    Peut-être au-delà d’ la lune,

    Qui pourrait voir ce grand voile

    De feu dont mon cœur en brûle ?

     

    Ma pauvre foi, taupe aveugle,

    Te tâtonne dans la nuit

    Du silence, comme dans une tombe

    De goudron, inassouvie.

     

    Je cris de la tour en ruine

    Aimé par tous les hiboux ;

    La voix du désespoir rime

    Avec la mienne au vide des trous.

     

    Où es-Tu, Toi qui Te tais ?

    Qui es-Tu, Le jamais vu ?

    Ma déchirure de toujours,

    Je te sens de plus en plus.

     

    Toi, géant dans la nuit noire,

    Sans visage et sans corps,

    Tu m’attires comme un mirage

    Mais, de près, Tu me fais peur.

     

    Foamea

     

    Doamne, nu mai pot fi ca şi

    Cei sătui de-atâtea poame,

    Căci într-un pustiu de foame

    Mi se rătăciră paşii.

     

    Din Lumina Ta, lumină,

    Ochii mei Prea Sfinte Tată,

    Azi mai stinşi ca niciodată

    Nu zăresc decât o cină.

     

    Dacă nu văd decât zeama

    Care golul burţii-l minte,

    Nu mă judeca, Părinte,

    Trupul meu nu ţine seama.

     

    Dacă-nflămânzit mă mână

    Gândul doar înspre mâncare,

    Bunule, Îţi cer iertare,

    Sunt un maldăr de ţărână.

     

    Nu mă osândi, Stăpâne,

    Pentru poftele-mi deşarte,

    Căci de suflet mă desparte,

    Trupul care cere pâine.

     

    Cum aş vrea să sting cu sila

    Glasul cărnii care ţipă,

    Însă, Doamne, n-am aripă,

    Plămădit sunt din argilă.

     

    O, cum a ucis în mine

    Flămânzenia nebună

    Tot ce sufletul adună

    Să se-apropie de Tine.

     

    Doamne, nu mai pot fi ca şi

    Cei sătui de-atâtea poame,

    Căci într-un pustiu de foame

    Mi se rătăciră paşii.

     

    La faim

     

    Dieu, je ne suis plus de ceux

    Que les pommes ont rassasiés,

    Car dans ce désert houleux

    Mes pas se sont égarés.

     

    Mes yeux ne peuvent plus trouver

    La lumière dans Ta Lumière,;

    Ils n’y voient qu’un clair dîner,

    Ô, Mon Père, ô, Notre Père !

     

    Si je ne vois que potage

    Pour mentir mon ventre creux,

    Ne me juge pas, Le Très Sage,

    L’âme et le corps ça fait deux.

     

    Si je ne pense qu’à manger,

    Dieu Puissant pardonne-moi,

    Je n’ suis que terre animée

    Comme Tu le sais bien, je crois.

     

    Ne me condamne pas, Seigneur,

    Pour mes envies misérables,

    Entre mon âme et mon corps

    C’est le pain toujours minable.

     

    Dieu, je ne suis plus de ceux

    Que les pommes ont rassasiés,

    Car dans ce désert houleux

    Mes pas se sont égarés.

                                            

     

    Rugăciunea din amurg

     

    Mă rog şi pentru viii şi pentru morţii mei.

    Totuna-mi sunt acuma părtaşii şi duşmanii,

    Cu ei deopotrivă mi-am sfărâmat eu anii,

    Şi dragostea, şi vrajba le-am împărţit cu ei.

     

    Pe morţi în rugăciunea de seară mi-i culeg.

    Aceşia sunt ei, Doamne, iar eu, printre morminte.

    Au fost în ei avânturi şi-au fost pogorăminte ;

    Puţin în fiecare, în toţi am fost întreg.

     

    De viforele vieţii ei sunt acum deşerţi,

    Dar dragostea ? Dar vraja ? Din toate ce rămâne ?

    Zdrobita rugăciune la mila Ta, Stăpâne,

    Sunt şi eu printre morţi, rugându-mă să-i ierţi.

     

    Şi, adunându-mi viii, la mila Ta recurg

    Când crugul alb al zilei, pământul încunună :

    Tu dă-le, Doamne, dă-le cu toată mâna bună

    Târzia-ncelepciune din tristul meu amurg.

     

    Prière du crépuscule

     

    Je prie pour les vivants et pour les morts,

    C’est tout pareil, amis ou ennemis,

    Avec les une, les autres, j’ai partagé mon sort

    Et l’amour, et la haine, et mes années aussi.

     

    D’abord les morts, le soir, je les cueille en prière ;

    Ils sont tous là, Seigneur, moi, parmi les tombeaux,

    Ils connurent des élans du cœur, de la misère,

    Je fus part de chacun, je suis entier par eux.

     

    Les tempêtes de la vie les laissent indifférents,

    Que reste-t-il de l’amour ? Que reste-t-il de la haine ?

    Miserere, Seigneur, je suis un mort vivant

    Entre les morts d’hier en disant ma prière.

     

    Puis, entre les vivants, j’en appelle à Ta grâce

    Quand, de feu du ciel la terre est couronnée :

    Donne-leur, Seigneur, la triste et tardive sagesse

    De mon triste et tardif âge de sérénité !

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5